Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Mitul Naţional ?

În revista 22 (nr. 39, 25 septembrie – 1 octombrie) ne-a atras atenţia comentariul Cristinei Bogdan asupra unei expoziţii deschise la mijlocul lunii septembrie la Muzeul Naţional de Artă al României, cu tema Mitul Naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830 – 1930). Expoziţia poate fi vizitată până la data de 13 februarie, anul viitor. Merită s-o vedem. Dincolo de calitatea propriu-zisă a operelor expuse (aproximativ 250 de lucrări de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă ale celor mai importanţi artişti români moderni din perioada 1830 – 1930), expoziţia poate ne va ajuta să înţelegem şi care va fi fost/ care este Mitul Naţional, cel puţin din perspectiva artiştilor vizuali. Dificilă întrebare, greu de găsit un răspuns care să nu sfârşească în derizoriu. Oricum, deocamdată să reţinem o observaţie a autoarei articolului din 22 – acestor lucrări plastice le lipseşte contextualizarea, le lipseşte precizarea referinţelor, ceea ce, evident, deformează mitul în raport de realitatea care-l produce, făcându-l necredibil: „Evident că ţăranii lui Grigorescu par «naţionali», dacă nu se arată nicăieri că sunt copiaţi după pictorii de la Barbizon”, scrie Cristina Bogdan. Sau: „… dacă Delacroix făcea portrete romantice la ’48, făcea şi Rosenthal.” Iar concluzia sa sub formă interogativă, nu tocmai îmbucurătoare, este logică: „Dar de ce să ne temem că propria noastră identitate a fost creată prin copiere, prin imitare? De ce să ne temem că însăşi ideea de identitate naţională a fost copiată?” Acum, avertizaţi asupra hibelor programatice ale proiectului expoziţional, vom fi cu atât mai mult tentaţi să mergem la muzeu, ca să descoperim Mitul Naţional, aşa cum se configurează el la artiştii noştri, prin imitare.

„Reaua-credinţă, mitocănia, şmecheria…“

Tot din revista 22 (nr. 41, 9 – 15 octombrie) semnalăm interviul pe care Andrei Şerban i-l acordă lui Bogdan Ardeleanu. Reproducem aici, ca o invitaţie la lectura integrală a textului, o întrebare şi un răspuns:„B.A.: Vă interesează ce se întâmplă azi cu massmedia, ce a devenit ea în anii din urmă? Concurează spectacolul mediatic spectacolul de teatru? A.Ş.: Fenomenul mass-media poate determina o dezbatere fără sfârşit. Eu citesc ziarele româneşti ca un exerciţiu de amuzament. În general însă, şi din păcate, media nu mai informează, iar în România jumătate din informaţiile pe care le primeşti sunt îndoielnice, dacă nu de-a dreptul mincinoase. E aceeaşi goană după un senzaţional care se consumă în câteva secunde, până la următoarea informaţie. Toată gama de posibilităţi care se oferă consumatorului îi stă la dispoziţie: reaua-credinţă, mitocănia, şmecheria sunt exprimate voios şi trufaş peste tot, pe Internet, la televiziune, în presă, iar oamenii, ca să-şi satisfacă nevoia de a fi împreună cu alţi oameni, preferă restaurante şi cluburi, dacă au bani, mai puţin teatrul. Lumea nu mai merge şi la teatru, dar, comparat cu trecutul, teatrul e azi într-un con de umbră, deseori dat la o parte de alte priorităţi. Noţiunea de actor sau regizor nu mai înseamnă nimic azi, iar valoarea artistică nu se bucură de nicio apreciere. Totuşi, sunt convins că teatrul corespunde unei nevoi umane fundamentale. În special în ziua de azi, în plină confuzie, e important să ne amintim că la originile sale teatrul s-a născut din mister. Atunci când omul îşi pierde simţul sacrului, viaţa îşi pierde sensul”. Are dreptate Andrei Şerban, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile, adică nu poate opri (de)căderea.

Hrană pentru minţile noastre

Nu fără legătură cu observaţiile marelui regizor privind mass-media de la noi este şi faptul pe care Cronicarul, deşi ştie prea bine că vorbeşte în deşert, îl semnalează totuşi aici (iarăşi!): continuă, cu inegalabilă frenezie, degradarea discursului public şi a mesajului pe care televiziunile îl inculcă privitorilor/ ascultătorilor, ceea ce duce inevitabil la prostirea generală. Cea mai recentă tărăşenie de formatul acesta, tabloid-indecent, care ne este îndesată în ochi, în urechi, în creier de către Capatos-Gherghe-Măruţă şi ceilalţi asemeni lor, este istoria marginală a unei biete făpturi nefericite, Ioana Tufar, istorie ce nu ar trebui nicidecum să ocupe un spaţiu central din atenţia publică (probabil, mai mult decât o ştire în fugă, de fapt divers n-are cum să fie!), dar care la noi, în mod aberant, pierzător, se transformă în furtunos, obsesiv subiect de dezbatere naţională. Unde vom ajunge? Exasperarea, îngrijorarea sunt de înţeles. Dacă vom hrăni minţile oamenilor cu asemnea „modele” şi preocupări nu vom avea parte de altceva decât de ce este mai rău. Se întâmplă şi cu hrana minţii exact cum se întâmplă cu hrana trupului. Cine se hrăneşte prost ajunge obez sau, dimpotrivă, scheletic.

Despre crocodili, numai de bine!

Ca bună încheiere, Cronicarul vă propune o pilduitoare povestioară extrasă din textul semnat de Andrei Pleşu în DILEMA VECHE (nr. 452, 11 – 17 octombrie): „Când văd crocodili, sunt indignat pînă la blasfemie. Nici un animal nu mi se pare mai hidos, mai respingător, mai inutil. Sunt urîţi şi răi, lacomi şi sîngeroşi, o combinaţie terifiantă de tîrîre şi atac. Cum să-i socoteşti o «creaţie» a bunului Dumnezeu? Ce motivaţii subtile, ce criterii «stilistice», ce calcule ambientale pot îndreptăţi producerea unui asemenea monstru? Or, iată că o ştire exotică vine să-mi dinamiteze idiosincrasia. Un pescar din Costa Rica, pe nume Chito, găseşte un crocodil rănit la un ochi de glonţul unui vânător. I se face milă, îl îngrijeşte vreme de o jumătate de an cu tot soiul de medicamente, după care vrea să-l ducă înapoi, în mediul său de obîrşie. Crocodilul însă refuză. Se întoarce la salvatorul său şi rămîne alături de el. Cei doi se împrietenesc, se joacă împreună, convieţuiesc tandru de-a lungul a douăzeci de ani, pînă la moartea crocodilului, care, între timp, capătă un nume (Pocho) şi devine membru răzgîiat al comunităţii gazdă. Carevasă- zică, reptila are suflet. «Lacrimile» de crocodil sunt adevărate! Hidoşenia are un «ce» uman, o latenţă de afectivitate, care transformă ambalajul nefast în mister.” Surprize în viaţă, precum aceasta, vom fi avut toţi. Şi fiecare va fi fost, într-un fel, vreodată, un fel de crocodil care se poartă uimitor şi se ataşează de cel bun cu el.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara