Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

O demisie morală

Într-o revistă cândva plină de umor, un fost (nu e vina noastră) poet, convertit la publicistică, face (nu prima oară) speculaţii politice. Cică USR a invadat ICR: a se vedea numirea unor scriitori, membri ai USR, în diferite posturi la ICR. Ca şi cum cineva ar fi cerut părerea USR în numirile sau în dările afară de ieri sau de azi de la ICR. Ca şi cum, nu Preşedintele României şi, respectiv, Senatul, ci USR ar patrona ICR. Îl informăm pe fostul nostru coleg, suspendat din USR pentru neplata cotizaţiei (citeşte: dispreţ faţă de breaslă!), că nu avem, ca instituţie, nici un amestec în schimbările de la ICR, în ciuda faptului că cei numiţi, ca şi cei daţi afară, se întâmplă să fie, şi unii, şi alţii, membri ai USR. N-am propus pe nimeni, n-am retras sprijinul nimănui. Recunoaştem cu umilinţă că n-am fost nici măcar consultaţi. Am fi lăsat paharul acesta să treacă dacă publicistul în pană de subiecte n-ar fi afirmat că pretinsa invadare a ICR de către USR ar fi o răsplată guvernamentală pentru, ce credeţi?, publicarea în România literară a unui articol în care autorul îşi exprima o personală şi firesc umană părere de rău legată de tentativa de sinucidere a unei personalităţi politice, fără a aduce nici o clipă în discuţie aspectul legal al condamnării sau temeiurile ei juridice. Am râde dacă afirmaţia ar fi doar falsă şi prostească, dar, cum ni se dă de înţeles că am fi fost plătiţi gras pentru asta, ea este şi una ticăloasă. Vorba lui Ibrăileanu: ar fi naiv să ne mirăm, dar ar fi cinic să nu ne indignăm. Cu atât mai mult cu cât de publicistul cu pricina se legau cândva mari speranţe literare. De aici încolo, demisia din USR a lui F(lorin) I(aru), căci el semnează nedemna notiţă, este şi una morală.


„Şterge, măi prostule“

În DILEMATECA (nr. 76, septembrie 2012), Ion Vianu îl evocă, într-un text plin de farmec, pe Cilibi Moise, „înţeleptul negustor de vechituri şi filosof popular, un fel de Anton Pan evreu”. Analfabet, acesta îşi dicta „apropourile” apoi le tipărea ca broşuri şi le vindea prin târguri, „împreună cu ghete vechi şi ceasornice sparte”. Între cei care l-au cunoscut pe Cilibi Moise s-a aflat şi I.L. Caragiale, iar mărturia sa este reprodusă de Ion Vianu şi reluată de noi aici: „Cilibi Moise era prieten cu tatăl meu şi venea adeseori la el. Din când în când îmi da o hârtie… şi îmi cerea să scriu. Dar abia că îmi dicta câteva cuvinte şi îmi striga «şterge, măi prostule» şi dicta din nou acelaşi lucru cu alte cuvinte, într-o formă mai concentrată. De la un scris la altul se tot gândea pentru a găsi o formă mai potrivită. Aceasta mi s-a întipărit în minte şi m-a făcut să înţeleg că nu se scrie cum îţi trăsneşte prin cap, ci trebuie chibzuit şi muncit la scris.” Este cuprinsă aici o magistrală lecţie de artă a scrisului pe care ar trebui să şi-o însuşească şi unii dintre autorii de astăzi.


Din sumar

În ARCA (nr. 7-8-9, 2012), am remarcat spaţiul amplu rezervat comentariilor critice: sunt publicate cronici de carte semnate de titularii Cronicii literare, Vasile Dan, Gheorghe Mocuţa şi Romulus Bucur, dar şi, sub genericul Lecturi paralele, alte recenzii aparţinând unor colaboratori permanenţi ai revistei: Radu Ciobanu, Lucia Cuciureanu, Horia Ungureanu, Onisim Colta, D. Vlăduţ, Simona Constantinovici, Petru M. Haş, Lavinia Ionoaia. Am citit cu interes poeziile lui Andrei Dosa, ca şi eseul lui Ciprian Vălcan intitulat Delicateţea canibalului. Semnalăm prezenţa în revista arădeană, în cadrul proiectului european „Revistă în revistă”, a publicaţiei culturale ”Apokalipsa” din Ljubljana, cu o selecţie de autori şi de texte care merită toată atenţia.


Voci minoritare

În rubrica sa Negru din RAMURI (nr. 9, septembrie), Nicolae Prelipceanu scrie cu luciditate şi cu amărăciune: „Următoarea întrebare firească este aceea dacă eu însumi, cel care îmi permit să judec pe toată lumea, sunt chiar acela care mi se pare că sunt, chiar acela care ar avea dreptul s-o facă. Evident că nu, dar pe de altă parte, măcar ceva din mine se simte obligat, atâta timp cât mai există, să observe imensele derapaje pe care lumea din jurul meu le face şi încă în mod constant. Din păcate, toţi cei sau cei mai mulţi dintre cei care afirmă că-şi iubesc patria română o fac în modul acela în care anumiţi părinţi iresponsabili sau bunici îşi iubesc copiii ori nepoţii, admirând toate greşelile pe care aceştia le fac, fie şi cu graţia aferentă vârstei. Pe de altă parte, dacă lumea noastră a ajuns unde a ajuns este şi pentru că toţi cei neimplicaţi direct în afacerile politice s-au abţinut să judece comportamentul public al celor suspuşi, după prostul obicei impus şi inculcat de regimul comunist care nu suporta să se vadă nici măcar comentat, necum contestat.” Remarcând îndreptăţirea punctului de vedere exprimat de Nicolae Prelipceanu, nu avem cum să nu regretăm că asemenea voci, astăzi, în spaţiul public românesc, sunt minoritare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara