Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Un abuz

Într-un interviu acordat OBSERVATORULUI CULTURAL, ultimul numă r din 2012, Daniela Zeca, fosta directoare a TVR Cultural, relatează incredibila poveste a încetării definitive a emisiei postului de televiziune pe care l-a condus. Închiderea TVR Cultural a fost decisă vara trecută prin hotărîrea Consiliului de Administraţie. Înainte cu câteva zile de retragerea licenţei, în decembrie, Consiliul se reuneşte din nou şi admite reluarea emisiei, două ore pe zi. Vot favorabil, cu o singură abţinere, aceea a Directorului general, Claudiu Săftoiu, cel a cărui adversitate s-a aflat la originea deciziei din vară. Doar că solicitarea de menţinere a licenţei nu ajunge la CNA, deja informat (sic!) de Săftoiu că TVR nu are de gând să facă respectiva solicitare. O anticipare a unei hotărîri şi o încălcare flagrantă a ei după vot. La intervenţia pe lângă Săftoiu a Danielei Zeca, acesta o trimite pur şi simplu la plimbare pe fosta directoare (facă ce-o vrea, scrie unde- o vrea, el nu e de acord cu hotărîrea!). Ostilitatea lui Săftoiu luase încă din septembrie calea dezinformării publice. La Antena3, el afirmase că TVR Cultural costă 650.000 de euro pe lună, deşi, tot atunci, Cancelaria Directorului general comunicase cifra oficială a cheltuielilor: 420.000 de euro pe an. Cu alte cuvinte, de aproape 18 (optsprezece) ori mai mult! Întrebat despre eroare, Săftoiu răspunde candid că a fost prost informat. Nu urmează nici o sancţiune, nici pentru „informatori”, care vor fi fost ei, nici pentru „dezinformat”, dacă va fi fost. Concluzia este că Săftoiu se comportă la TVR ca pe moşia lui. Din păcate, nu e singurul moşier abuziv.

O ciudăţenie

Suntem informaţi de Marius Chivu în DILEMA VECHE de la sfârşitul lui decembrie că a fost scris, cronometrat, filmat, tipărit, lansat şi recenzat un roman, operă a 53 de autori, care pretinde a fi „cel mai rapid din lume”. Ştiam că la un astfel de titlu aspiră atleţii ca Usaim Bolt. Sau trenurile ultrarapide precum Nozomo Super Express ori TGV. Sau avioanele de vânătoare de ultimă generaţie. Sau automobilele testate pe piste de sare. Sau sunetul. Sau lumina. De „cel mai rapid roman”, auzim abia acum. Rapid, în ce sens? Al scrierii, desigur. Nu prea ne e limpede de ce s-au grăbit autorii, fiindcă, în definitiv, puteau să-l scrie şi în câteva zile şi tot băteau recordul şi intrau în Guinnes Book. Nici un romancier nu i-ar fi concurat. Dar ce criteriu mai e şi acesta fiind vorba de o operă literară? Şi când te gândeşti câţi scriitori cu pretenţia de a fi băgaţi în seamă şi-au adus obolul! Era să spunem cu pretenţia de a fi luaţi în serios, dar ne-am gândit că, de fapt, ei erau puşi pe joacă. Româna distinge între joc şi joacă. La ei e vorba cu siguranţă de joacă. Experiment? Aş! Experimentul ţine, el, de joc. Junii şi mai puţin junii autori sunt doar puşi pe şotii de Asociaţia Aedificatio şi de Editura Art. Cu suportul, atenţie!, al Universităţ ii Bucureşti. Am trăit s-o vedem şi pe asta!

La ce se foloseşte bronzul

Unul dintre cele mai importante proiecte al lui Leonardo da Vinci din perioada milaneză, monumentul ecvestru reprezentându-l pe Francesco Sforza, a rămas neterminat. Bronzul destinat lucrării a fost folosit în alte scopuri, deloc artistice: şi anume, a fost tranformat în tunuri, Ludovic Sforza fiind atacat de trupele franceze. Şi la noi, de curând, nişte cetăţeni s-au gândit să dea altă întrebuinţare bronzului dintr-o statuie (atâta doar că, de data aceasta, opera era gata executată!). Ei au furat bustul poetului Grigore Alexandrescu, care veghea de aproape un secol în centrul oraşului Târgovişte.La câteva zile, autorităţile au descoperit bustul acolo unde se aşteptau să fie, într-un centru de recuperare a fierului vechi. Lucrarea era tăiată în două şi, în bună parte, distrusă. Se vede că nu fusese pentru ei tocmai floare la ureche s-o fure: făptaşii se chinuiseră ceva ca s-o dea jos de pe soclu şi s-o transporte.

Din sumar

Cronicarul recomandă cititorilor revista VIAŢA ROMÂNEASC| (nr. 11- 12, 2012). În eseul central al acestui număr dublu de final de an, Florin Manolescu readuce în atenţie personalitatea lui Matila Ghyka, a cărui operă se deschide impresionant în atâtea direcţii. Elisabeta Lăsconi îşi continuă priceputa operaţie de aşezare în oglindă a două cărţi, de data aceasta, în atenţia sa stau o carte ignorată (Radu Tudoran, Porcul mizantrop) şi alta devenită bestseller (E.B. White, Pânza lui Charlotte/ Charlotte Web). Un substanţial grupaj despre un proiect de referinţă al USR, Turnirul de poezie de la Efes, realizează Marian Drăghici. Sunt de citit eseurile semnate de Victor Ivanovici (Istorii mittel-europene despre captivitate şi trădare) şi Ion Bogdan Lefter (care scrie despre poezia lui Leonid Dimov), ca şi ampla lectură critică pe care Ion Pop o consacră liricii lui Sebastian Reichmann (prezent şi el în sumar cu un text despre Pierre Jean Jouve). De asemenea, semnalăm: traducerile lui Dinu Flămând din textele ezoterice ale lui Fernando Pessoa; interviul cu poetul Mircea Bârsilă şi, în fine, editorialul lui Nicolae Prelipceanu care evocă o zi de „1 Decembrie la Alba Iulia, acum 44 de ani”.

Timpul nu trece peste toţi la fel

Din Dilema Veche (nr 461, din decembrie anul trecut), am reţinut întrebarea în jurul căreia se clădeşte Dosarul revistei intitulat Vârsta de mijloc: Ce mai înseamnă 40 de ani? Iată ce răspunde, metaforic, cu ocolişuri, un scriitor, Florin Lăzărescu: „… patetic, poate – e că pe măsură ce mă apropii de 40 de ani, mi se întâmplă din ce în ce mai des la culcare, una din fazele de genul celor pomenite anterior să mi se strecoare, fără să vreau, în minte. Lucru care mă face să adorm din ce în ce mai târziu şi-aproape în fiecare dimineaţă să mă trezesc – de data aceasta înzecit mai intensă, răspândită până în măduva oaselor, parcă la ultima celulă glială din mine – cu acea senzaţie din vremea grădiniţei, când alergam cu opt biscuiţi la leu într-o gentuţă de tablă.” Mărturisim că n-am prea înţeles ce înseamnă vîrsta de mijloc pentru prozatorul ieşean. Mult mai interesant ni s-a părut textul Cristinei Popescu, care ne reaminteşte ce făcuseră/ ce scriseseră unii scriitori celebri până la vârsta de 40 de ani: „După un zguduitor al Doilea Război Mondial, Orwell scria Ferma animalelor. Mai avea de trăit doar patru ani. F. Scott Fitzgerald, la 40 de ani, va fi scris deja patru romane din cele cinci. Şi el mai avea tot patru ani de trăit. În anul în care a împlinit 40 de ani, James Joyce a reuşit să termine opera care îi secase zilele, nopţile şi sănătatea, în ultimii şapte ani: Ulysses. Steinbeck publicase deja Fructele mâniei, Despre oameni şi şoareci şi Tortilla Flat, iar Faulkner scrisese deja patru din cele mai bune romane ale sale.” Ce să spunem? S-ar zice că timpul nu trece peste toţi la fel, altădată se pare că 40 de ani valorau mai mult decât astăzi.

„O viaţă împlinită“

Revista 22 (nr. 50, din decembrie) ne propune sub genericul Perspective – Chipurile răului , un profil al comandantului Securităţii Cluj din anii de început ai comunismului. E vorba de Mihail Patriciu, de numele căruia se leagă foarte multe crime comise în perioada de după august 1948, când a fost înfiinţată Securitatea: victime i-au căzut membrii grupurilor de rezistenţă din Munţii Apuseni, dar şi ţăranii înstăriţi, care se împotriveau colectivizării. Metoda predilectă folosită era să-i ucidă pe acei oameni acoperind crima cu un raport fals în care se declara că uciderea lor fusese un gest legitim, victimele încercând să evadeze sau să-i atace pe militari. Cine priveşte fotografia din revista 22 a lui Mihail Patriciu (pe numele său adevărat, Grünsperger sau Weiss), cu faţa fină de intelectual miop, nu ar spune că a fost capabil de asemenea atrocităţi. De asemnea, cine ar fi cunoscut faptul că temutul torţionar, înainte de a pleca voluntar în Războiul Civil din Spania, fusese paşnic pălărier în oraşul Năsăud, iarăşi nu şi-ar fi imaginat o asemenea evoluţie. Dar, adeseori, se ştie, aparenţele înşeală. Aşa cum se întâmpla cu toţi comuniştii în epocă, şi Mihail Patriciu, e de precizat, a avut o viaţă cu urcuşuri şi coborâşuri: a fost dat afară din Securitate în 1952, dar, apoi, a fost reabilitat, fiind numit director general la Uzinele Metalurgice Reşiţa. Oricum, e de reţinut că a murit de moarte bună, târziu, în 1996, la Cluj (unde trăia liniştit ca pensionar!): niciodată, nici chiar după căderea regimului comunist, el nu a avut de suferit şi nu a plătit pentru crimele lui.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara