Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

O pagină nouă în cazul Arman

Cum prea bine se ştie, numirea năucitoare (pe criterii de algoritm politic?!) a lui Mircea Arman la conducerea revistei Tribuna şi, ulterior, comportamentul, dar şi textele de-o agresivitate incalificabilă ale noului redactor-şef i-au scandalizat intelectualitatea românească. Pe aceeaşi temă, am remarcat replica lui Alex Goldiş din revista CULTURA (nr.408/6/2013). Reproducem aici un fragment din textul în care tânărul critic face o analiză lucidă, tăioasă a cazului: „Editorialele apărute sub semnătura redactorului- şef în cele două numere de până acum denotă două lucruri: 1. Un discurs sforăitor, demagogic, păşunist, redactat într-un limbaj de lemn alarmant pentru orice revistă de o anumită ţinută intelectuală.(…) Nici Eminescu, a cărui singură vină e că s-a născut cu 163 de ani înaintea înscăunării noului redactor- şef, nu scapă netras într-un portret inspirat dintr-o compunere gimnazială: «Astfel, în jurul sărbătoririi zilei de naştere a celui mai mare poet şi cărturar român, Mihai Eminescu, gândurile noastre nu pot fi îndreptate decât spre idealurile nobile ale acestuia, acelea de a făuri o cultură naţională valoroasă, europeană prin apartenenţă şi vocaţie, o conştiinţă morală şi culturală demnă de geniul acestui popor» („Tribuna”, 16-31 ianuarie, respectiv 1-15 februarie 2013). 2. Cum demagogul nu-i demagog destul dacă nu–i şi om de acţiune, pus pe «revoluţii» care de care mai zgomotoase, dl Arman a trecut la fapte: din Consiliul consultativ al revistei au fost epurate două dintre numele cele mai respectate ale Universităţii clujene, Ion Pop şi Ion Vlad…” După o asemenea execuţie, cum este cea a lui Alex Goldiş, orice om s-ar retrage, s-ar ascunde ruşinat. Putem paria însă că nu şi Mircea Arman!

Despre „komartinizare“

În OBSERVATOR CULTURAL (nr. 405, 28 februarie- 6 martie), un cristian semnează un articol (scris cu exasperare, cu francheţe şi cu asprime, toate venind din onestitatea autorului) despre condiţia scriitorului român în condiţiile „disoluţiei culturale” pe care o trăim: „Într-o ţară în care nu funcţionează sistemul lecturilor publice plătite, în care bibliotecile preferă să finanţeze autori locali (editaţi pe la tiparniţe la care directorii lor sunt acţionari) care iau faţa celor mai importanţi scriitori (pentru că e mai simplu să-ţi fidelizezi grafomanii de pe uliţă decât să inviţi, pe rînd, nişte scriitori la o întâlnire cu miile de utilizatori declaraţi), într-o perioadă în care nu mai e loc pentru un post ca TVR Cultural (cu multele lui păcate dar de o utilitate certă) sau în care ICR-ul devine tot mai local de te-ntrebi când va avea filiale comunale, e greu să mai găseşti un loc scriitorului. Şi român, pe deasupra, mai ales că, vorba multor librari de top, nu vinde, n-aduce public, nu a auzit nici dracu de el.” Evident, dat fiind subiectul, tânărul prozator şi editor aduce în discuţie şi Uniunea Scriitorilor. Şi o face în cunoştinţă de cauză: „…nu văd o perioadă în istoria postdecembristă a Uniunii în care să fi existat o serie comparabilă de evenimente pentru scriitori şi publicul lor. Şi n-am să mă refer la cele despre care ştiu în mod direct (parteneriate cu liceele bucureştene, cinema-ul literar, orele de română predate de profesori cu scriitorii de faţă la Sala Oglinzilor sau în licee, voluntariatul literar), ci la încercarea de a se contura ca strategie clară nişte proiecte viabile şi de mare vizibilitate, cu efect direct (aniversările scriitorilor, lecturile de la Ateneu, transmiterea premiilor USR la Televiziunea Naţională şi la Radio România Cultural, colocvii, un festival internaţional la Neptun, onorat de premianţi Nobel). Şi, foarte important, asigurarea unui buget de subzistenţă pentru sute de scriitori.” Văzând această reacţie publică a lui un cristian, dar şi pe cea amintită înainte a lui Alex Goldiş din Cultura, Cronicarul constată că, din fericire, în generaţia tânără de scriitori există oameni care judecă lucrurile cu discernământ. Adică, nu toţi din această generaţie „komartinizează” (altă dată, poate, vom explicita, pentru cine nu a ghicit deja, ce încărcătură de sens ar putea avea acest verb creat ad-hoc…). Ceea ce nu poate decât să ne dea speranţe că nu e totul pierdut.

O temă provocatoare

În DILEMA VECHE (nr. 472, 28 februarie – 6 martie) este publicată o dezbatere pe marginea cărţii lui Lucian Boia De ce este România altfel?. Iată câteva dintre argumentele prin care autorul îşi susţine poziţia: „Să dau câteva exemple din comunismul românesc, fiindcă altminteri, dacă spun că România e altfel, e greu de demonstrat. România intră în comunism cu cei mai puţini comunişti. Iese din comunism cu cei mai mulţi. E ţara cel mai puţin pregătită să intre în comunism şi ţara care se detaşează cel mai greu de comunism, din zona asta a Europei. Ne gândim aici la ce se întâmpla chiar în raport cu Uniunea Sovietică în anii ’80 şi ce se întâmpla atunci la noi. E ţara care practică cea mai antinaţională politică în anii ’50 şi naţionalismul cel mai deşuchiat spre sfârşitul perioadei. Nicăieri nu cred c-o să găsim contrastul acesta, aşa accentuat. Şi problema e că toate astea se adună. România e ţara unde, la un moment dat, regimul comunist începe să dărâme sate, oraşe, biserici. Nu ştiu, a mai fost pe undeva prin Europa o acţiune de o asemenea amploare – şi încă în anii ’70-’80, nu pe vremea lui Stalin?” Dar, ca de fiecare dată când se ating astfel de teme provocatoare, cum ar fi încercarea de a ne defini comunitar, de a ne contura profilul identitar, toate punctele de vedere exprimate de participanţii la această masă rotundă sunt demne de interes, aşa încât Dosarul din Dilema veche merită să fie citit în întregime.

Poveştile noastre, poveştile altora

În revista 22 (nr. 8, 26 februarie – 4 martie) găsim un interviu realizat de Mădălina Şchiopu cu actriţa Luminiţa Gheorghiu, strălucita interpretă a rolului principal din filmul lui Călin Netzer, Poziţia copilului , recent recompensat la Festivalul de la Berlin cu cel mai important premiu, Ursul de Aur. Am reţinut comentariul plin de amărăciune al actriţei despre uriaşa diferenţă de tratament de care au parte filmele româneşti în străinătate şi acasă: „Ceea ce mă întristează pe mine este că de ani buni, apropo de filmele româneşti, lumea nu este foarte fericită prin ţară. Nu mă refer neapărat la prezenţa publicului în sălile de cinema, deşi e un punct important. Am citit un articol zilele astea, poate nici nu are importanţă numele persoanei care l-a scris, dar titlul sună foarte dureros: Filmul românesc? Brrr! Eu nu oblig pe nimeni să iubească filmul românesc, dar premiile sunt totuşi date de oameni competenţi. Mai mult decât atât, filmele sunt cumpărate, nu cred că occidentalii ar da banii pe un film dacă nu s-ar vinde. Pentru că orice produs, chiar şi unul artistic, are ca scop final să fie vândut. Şi vin în ţară eu, nu Luminiţa Gheorghiu, ci eu, român, şi aud tot felul de lucruri din astea. (…) Cu mare apetenţă ne aplecăm asupra poveştilor spuse în filme străine, dar când sunt ale noastre nu le acceptăm. Pot să înţeleg că suntem sătui de viaţa pe care am dus-o şi o ducem, pot să înţeleg orice, dar nu pricep de ce nu ne bucurăm de această apreciere internaţională, care ne face bine.” Într-adevăr, în cinema, dar şi în literatură, suntem atipici în comparaţie cu alţi europeni. (Suntem altfel, ar spune Lucian Boia.) Nu ne interesează deloc operele autohtone şi le respingem, în schimb, ne îmbulzim, ne dăm în vânt după poveştile altora. Din ce motive? E de vorbit.

Într-un atelier de scriitor

BUCUREŞTIUL CULTURAL (nr. 121, 26 februarie) ne deschide uşa atelierului de scriitor al Corinei Ciocârlie. Sub titlul Farmecul discret al Kakaniei, eseista publică două pagini din volumul cu titlul (provizoriu) Un mal prea îndepărtat, aflat în curs de apariţie la Cartea Românească. Această cartea pare să fie o incursiune prin geografia europeană centrată în jurul Dunării („fluviul istoriei, al timpului, al dragostei, veriga ce leagă între ele popoarele, artera continentului, ba mai mult: însăşi viaţa”). Şi, mai ales, pare să fie o cuceritoare incursiune prin literatura în care s-a proiectat această geografie, devenită o realitate nepieritoare şi mitologică aşa cum e ea păstrată în paginile cărţilor semnate de importanţi scriitori, de la Ivo Andric, la Ştefan Bănulescu, de la Claudio Magris la Joseph Roth, de la Jiri Marek la Péter Esterházy.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara