Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Precizări necesare

În numărul de pe ianuarie al CONTEMPORANULUI, Nicolae Breban publică un comentariu binevenit pe tema condiţiei actuale a scriitorului român. Romancierul remarcă, pe bună dreptate, marginalizarea scriitorului, a artistului, în general, după 1989. Nici Uniunile de Creatori „nu-şi mai găsesc locul în societate”, deşi ele „păstrează încă un fel de prestigiu instituţional, calitate de care se bucură foarte puţine instituţii care au curs din vechiul regim.” Artiştii „nu numai că nu mai sunt cotaţi pe piaţă – vorbim de artiştii autentici, valoroşi! – dar au pierdut şi acel interes naţional şi public pe care îl aveau scriitorii români înainte de primul şi al doilea război mondial.” E, din nefericire, în bună parte adevărat. Am dori să precizăm deocamdată că Uniunea Scriitorilor, ca să rămânem, la ea, face eforturi considerabile de vizibilitate, are programe şi proiecte care s-au bucurat de succes, cum ar fi Gala Poeziei, două ediţii, deja, de la Ateneul Român, un număr considerabil de lecturi publice şi altele pe care orice iubitor de bună credinţă al literaturii le poate afla consultând site-ul USR. Ca să nu mai spunem că editează, parţial sau total, zece reviste. E păcat că Nicolae Breban ignoră această faţă a lucrurilor. Pe de altă parte, răfuiala d-sale cu „supra-structura administrativă şi politică, mai ales la vârful ei, (care) se dezinteresează total de artă şi cultură” ne obligă la o a doua precizare. Nicolae Breban ar fi trebuit să ştie că, de trei ani încoace, USR şi celelalte Uniuni de Creatori au obţinut subvenţii importante pentru reviste, iar USR şi pentru programe derulate în toamna trecută şi care se continuă şi în 2013, atât de la Guvern, cât şi de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului. De programul pentru reviste a beneficiat şi Contemporanul, deşi nu este o revistă a USR. Suntem datori cu aceste precizări, nu doar lui Nicolae Breban, dar cititorilor noştri comuni.

Cum ne alegem eroii

Reproducem din revista 22 un text care conţine un avertisment demn de luat în seamă: „Iată un sfat politicos şi o rugăminte pentru toate instituţiile şi organismele de presă care confecţionează eroi, propunând nume de străzi, de şcoli, statui şi alte simboluri memoriale: documentaţi-vă foarte atent înainte, trimiteţi adrese la instituţiile deţinătoare de arhivă, întrebaţi specialiştii, vedeţi ce spune legea şi, în cazul instituţiilor, supuneţi orice propunere dezbaterii publice. Numele de străzi, statutul de cetăţean de onoare şi statuile ţin de memoria oficială a comunităţii şi au impact asupra reprezentărilor colective, aşa încât subiectul trebuie tratat cu toată responsabilitatea. Teoretic, cei aleşi pentru a primi această recompensă memorială ar trebui să fie personalităţi recunoscute, simboluri consensuale, care nu jignesc memoria altora şi care reprezintă un omagiu pentru valorile morale, democratice şi comunitare. Bunul-simţ, dar şi legea spun că militanţii extremei drepte şi criminalii de război nu intră în această categorie.” Iar săptămânalul bucureştean aduce în atenţie, sub semnătura lui Adrian Cioflâncă şi a Adrianei Radu, trei exemple de greşită alegere (situată în afara legii) a celor care primesc „recompensa memorială”. Astfel, Consiliul Local al oraşului Comăneşti a dat unei şcoli din localitate numele „Costachi S. Ciocan”, iar ziarul „Evenimentul zilei” a arătat, pe baza unor documente furnizate de Institutul de Investigare a crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, că respectivul ofiţer a fost condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Dincolo de cazurile prezentate, fenomenul este mai larg: suntem superficiali, neatenţi sau de-a dreptul ignoranţi şi atunci când ne alegem eroii, personalităţile exemplare, figurile simbolice.

Semnal

Publicăm şi noi în acest număr al revistei protestul scris de şase scriitori clujeni şi semnat apoi de sute de autori de literatură, ca şi de alţi intelectuali şi artişti. Toţi aceştia se solidarizează cu Nicolae Manolescu, Ion Pop şi Ion Vlad, oameni de cultură prestigioşi, care, în Cotidianul, au fost supuşi la un atac imund din partea unei persoane fără merite culturale dovedite: este vorba despre Mircea Arman, instalat de curând (după regula, nefericită când e aplicată în cultură, a algoritmului politic, sau, mai direct spus, după regula satisfacerii clientelei de partid!) redactor- şef la o revistă de tradiţie din Cluj, Tribuna. Ni se pare că merită să fie semnalat gestul de solidarizare al atâtor intelectuali care, în acest fel, demonstrează că au capacitatea de a reacţiona, de a se apăra la intruziunea în spaţiul cultural a unui „corp străin”. E limpede că atunci când sunt ameninţate vârfurile, când sunt călcate în picioare competenţele recunoscute, de fapt se pune în pericol întregul unei culturi. Cine vrea să şteargă cu buretele ceea ce există, în fond ambiţionează să aducă o nouă ordine, evident, una pe dos, a valorilor răsturnate. Oricum, venirea lui Mircea Arman la cârma Tribunei şi războiul declarat de el unor repere culturale par un episod desprins din altă realitate istorică. Parcă ne-am fi întors în timp, în epoca proletcultistă, când lupta de clasă şi epurările erau în toi. Neîndoios, e o secvenţă din alt film, nu din filmul zilelor noastre.

Ţara profundă

Există canale tv unde România apare altfel decât la televiziunile comerciale, care ne asaltează, ne sufocă, ne terorizează cu talk-show-uri politice şi mondene, unde agresivitatea, ura ilogică faţă de adversar sau bârfa joasă constituie mesajul permanent şi maladiv. Între excepţiile lăudabile, se numără şi TVR HD. Beneficiind de avantajul unei imagini de calitate, emisiunile acestui canal public ne ajută să descoperim o ţară diferită faţă de cea livrată în mod curent prin intermediul micilor ecrane. Şi anume, ţara profundă, bogată în ţinuturi frumoase, ascultând de ritmurile eterne şi indiferentă la vacarmul derizoriu al vieţii politice şi mondene, o ţară care nu duce lipsă de oameni interesanţi. Cronicarul ţine să dea şi un exemplu de o asemenea emisiune reuşită: duminica trecută, dimineaţa, am putut urmări un film consacrat unui om din nordul ţării (regiunea cuprinzând Bistriţa şi Rohia) – preotul Ioan Pintea, colegul nostru din Uniunea Scriitorilor, poet, eseist, ucenic al lui N. Steinhardt, în toate remarcabil.

Veşti bune din cinematografia românească

Un film românesc a triumfat la Festivalul de la Berlin, cucerind premiul criticii internaţionale, FIPRESCI, şi, deopotrivă, cea mai importantă distincţie a Berlinalei, Ursul de Aur. Este vorba de pelicula Poziţia copilului, în regia lui Călin Peter Netzer, cu Luminiţa Gheorghiu (despre a cărei interpretare presa americană notează – „uluitoare performanţă actoricească”) şi Bogdan Dumitrache în rolurile principale. Reţeta succesului e aceeaşi ca şi în cazul altor relizări recente ale cinematografiei româneşti: un regizor tânăr de valoare, o poveste puternică pe linia minimalismului din ultimii ani (scenariul e semnat de Răzvan Rădulescu şi de regizorul însuşi), o echipă de actori excelenţi, dar aproape necunoscuţi marelui public din ţara noastră – rezultă un film care e puţin probabil să înregistreze succes de casă, dar care e validat în chip strălucit de instanţe critice din afară. Bine măcar că, prin fondurile acordate de Centrul Naţional al Cinematografiei, statul se implică în arta filmului, astfel încât cineaştii de la noi pot lucra în afara constrângerilor comerciale şi pot da la iveală astfel de opere. Din păcate, literaţii n-au norocul să primească, printr-o instituţie specializată, sprijinul acesta financiar permanent care se dovedeşte a fi, iată, hotărâtor în domeniul artei.

Când vom mai fi cum am fost?

În rubrica sa din DILEMA VECHE, SOS Bucureşti, Andrei Pippidi face referiri la o broşură apărută în 1924, la Londra, care, sub semnătura unei englezoaice, Florence Farmborough, membră a Societăţii Regale de Geografie, prezenta Bucureştiul ca pe „un oraş al desfătării” („a City of Delight”). Călătoarea, expertă în Europa modernă, rezuma: „Este o capitală colorată, strălucitoare, un centru de rafinament şi cultură, de gust şi eleganţă estetică.” Iată, reluate de Andrei Pipippidi în articolul său, şi câteva dintre argumentele cu care autoarea îşi susţinea afirmaţiile: „Presa era liberă şi în Bucureşti apăreau 114 ziare (cîte or fi acum?). Dintre ele, 16 erau în limbi străine, adică franceză şi limbile minorităţilor: greacă, maghiară, armeană şi idiş. Universitatea avea 11.000 de studenţi şi 100 de profesori. Exista Fundaţia «Carol», înzestrată cu bibliotecă importantă. Cât despre divertisment, opt teatre şi, bineînţeles, Capşa, ceea ce justifica numele de «oraş al desfătării», ca şi cum locuitorii ar trăi o bucurie permanentă.” Ce să zicem? Să gândim pozitiv: dacă altădată trăiam sub semnul „bucuriei permanente”, teoretic există posibilitatea să fim din nou cândva aşa cum am fost.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara