Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Transilvania văzută de englezi

Sâmbăta trecută, dimineaţa, pe canalul ProTv, am putut urmări un documentar cu totul remarcabil, de producţie britanică, dedicat unei regiuni româneşti, Transilvania. Filmul este un exemplu tipic de privire care redescoperă, care reinventează lucrul privit. Credeam că ştim prea bine cum sunt ţinuturile acestea româneşti, dar deodată, văzute prin ochii englezilor, ele arătau altfel, de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia. Ca de atâtea ori, şi în acest caz, rutina te împiedică să mai distingi extraordinarul, te înveţi cu el şi nu-i mai percepi valoarea. Trebuie să vină cineva din afară, un străin cu privirea proaspătă, care să-ţi fie călăuză, care să-ţi tălmăcească straturile de profunzime ale realităţii tale, excepţionalul care-ţi este dat şi de care tu parcă ai uitat să te bucuri. În filmul englezilor, cel care prezenta, iniţiat şi încântat, locurile nu era un român, ci însuşi prinţul Charles. El vorbea cu entuziasm despre zona aceasta considerând-o de o importanţă uriaşă pentru Europa, căci este una din puţinele regiuni rămase într-o neverosimilă puritate, unde se perpetuează netulburat un mod de viaţă străvechi, în care omul trăieşte integrat în natură, trăieşte în echilibru, în armonie cu natura. Întrebat de realizatorul documentarului ce anume îl impresionează cel mai mult aici, prinţul Charles a răspuns: „Sentimentul veşniciei”. Să recunoştem, prinţul englez a fost foarte convingător în rolul acesta de patriot român.

Din sumar

Un număr dens, cu multe puncte de interes, este numărul 2 din acest an al revistei orădene FAMILIA. Un grupaj de texte îl prezintă pe Vlad Moldovan cel care, la începutul anului, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, a fost ales de un juriu scriitorul tânăr al anului 2012. Ne-au atras atenţia paginile de corespondenţă care conţin câteva epistole emoţionante primite de poeta Minerva Chira de la Constanţa Buzea, în fapt adevărate compoziţii lirice: „Crăciun luminat/ şi-un text tremurat,/ păsărele şi iepuri/ care ronţăie coajă/ şi fructe şi muguri/ An Nou 2011/ mai bun,/ Sănătate şi pupici/ Mănuşi şi ciorapi/ de lână şi tolbă/ plină cu daruri, iubirea noastră/ nevestejită şi/ Florile dalbe,/ le simţi mirosul?/ Dumnezeu cu/ noi toţi şi cu mare milă, cu/ drag. Constanţa” Din sumar, am reţinut şi semnăturile lui Gheorhe Grigurcu, Traian Ştef, Daniel Vighi, Al. Cistelecan, Luca Piţu, Viorel Mureşan, Ion Simuţ, Ioan Moldovan, Horia Bădescu, Nicolae Coande, Ioan F. Pop, George Volceanov, Nicolae Prelipceanu. Familia: o revistă care apare în provincie fără a fi deloc provincială.

Adevăr enunţat, adevăr aplicat

Într-un articol dedicat tuturor profesorilor săi de care-l desparte o generaţie şi de la care a învăţat carte, încă tânărul Daniel CristeaEnache scrie în revista 22 (nr. 17): „Prefer să nu accesez această minunată lume swiftiană şi să nu mă uit câţi ani are un profesor; ci cât de bun este. Aş prefera să nu fiu favorizat printr-un criteriu al vârstei, pentru că nu e niciun merit personal în faptul că am 39 de ani; după cum nu e nicio carenţă în faptul că un alt profesor are 71. Suntem ceea ce facem; nu suntem anul naşterii noastre. Suntem individualităţi şi trebuie să fim evaluaţi ca atare, iar nu categorii abuziv construite, în interiorul cărora noi, tinerii, să avem mai multe drepturi decât «bătrânii, săracii». Ba chiar, într-o societate civilizată, cum pretindem a fi, cei mai vârstnici ar trebui să fie priviţi şi trataţi cu mai multă consideraţie decât cei mai tineri – nu invers. Este descalificant să te bucuri de eliminarea „bătrânilor”: dar e pur şi simplu degradant să introduci vârsta în evaluarea unui om. Nu e deloc complicat de legiferat ca dascălii excepţionali să se pensioneze numai la cererea lor; şi să scăpăm astfel de pensionarea forţată a tuturor «bătrînilor».” E de reţinut pledoaria Daniel Cristea-Enache pentru o altă categorie decât aceea din care face el parte. Bine ar fi ca adevărul atât de convingător enunţat aici să şi fie aplicat în viaţa noastră (literară) cea de toate zilele.

Despre „călăul care-şi ucide neamurile“

În acelaşi număr al revistei 22, Şerban Papacostea publică un articol polemic intitulat „Adevăr istoric şi mistificare academică”. Teza cu care se află în dezacord istoricul este aceea că vinovăţia pentru grozăviile petrecute în ţara noastră la instaurarea comunismului aparţine exclusiv ruşilor, comuniştii români fiind abolviţi de orice culpă. Cel care susţine această idee, într-un interviu acordat ziarului Adevărul, este Mircea Maliţa. Iată ce notează Şerban Papacostea: „Contestarea acestei realităţi, larg cunoscute şi recunoscute în ţară şi în străinătate, este cu atât mai surprinzătoare din partea unui membru al Academiei Române, domnul Mircea Maliţa, fost ministru şi ambasador, care, negând rolul nefast al mandatarului principal al lui Stalin în organizarea represiunii de masă, pune răspunderea acesteia pe umerii şi pe conştiinţa stăpânului din Kremlin. Desigur, nimeni nu va contesta rolul decisiv al celui din urmă, în declanşarea terorii în întinsul spaţiului în fruntea căruia îl aşezase istoria. Dar, oare, călăul voluntar care-şi ucide neamurile pentru a obţine şi păstra favorurile stăpânului nu e cel puţin tot atât de vinovat cât şi cel de la care a primit comanda?” Interviul lui Mircea Maliţa din Adevărulîl face pe Şerban Papacostea să conchidă: „Mistificarea istoriei, caracteristică definitorie a regimului comunist, îşi continuă, aşadar, traiectoria şi în postcomunism.” Ceea ce ni se pare totuşi o concluzie exagerată, căci păcătuieşte prin trecerea de la particular la general (dacă o persoană are un anumit punct de vedere nu înseamnă că toată lumea în epocă îi împărtăşeşte convingerile şi procedeele).

Cum sărbătorim Paştele

A trecut peste România sărbătoarea Paştelui. Din rezumatele oferite, abundent, de către televiziunile de ştiri aflate în pană de subiecte, avem sentimentul că această sărbătoare a creştinătăţii şi-a pierdut semnificaţia simbolică de adâncime, sacralitatea. Paştele, în înţelegerea contemporanilor noştri, a devenit un prilej pentru dezlănţuite petreceri lumeşti, în care excesul, de mâncare, de băutură, vestimentar şi nu numai, este cuvântul de ordine. Piscine şi plaje luate cu asalt de trupuri care numai de fiorul metafizic nu ascultă. Baruri, cluburi, pline ochi, până în zori. (Aici, un campion se dovedeşte comicul politician constănţean Radu Mazăre, primarul oraşului.) Apelul la valenţele religioase ale momentului celebrat se face mimetic şi cu o importantă doză de mondenitate frivolă, când nu e ceva de-a dreptul ridicol. (De pildă, cineva, un personaj emblematic pentru vremea noastră, patron de echipă de fotbal, declara cu convingere şi nonşalanţă, ca şi cum ar avea un canal privat de comunicare cu Divinitatea, că pe el Dumnezeu îl iubeşte şi lui „îi face toate poftele”! Din păcate, mai puţin pofta de a scăpa de procese penale, în care Satana s-a dovedit mai influent decât Dumnezeu pe lângă procurorul de caz, după cum a recunoscut cu gura lui însuşi Becali. Gura păcătosului adevăr grăieşte). Deşi, după îmbulzeala din biserici, s-ar putea crede că suntem un popor evlavios, Cronicarul se îndoieşte că am fi într-adevăr. Fiindcă nu prin gesturi exterioare, de paradă (cum ar fi semnul crucii făcut în dreptul bisericilor sau, în cazul politicienilor, alocarea unor sume de bani pentru ridicarea de aşezăminte bisericeşti, cinci la unu în raport cu şcolile în perioada 2008-2012), ne arătăm cu adevărat credinţa, ci prin faptele noastre cotidiene: cât minţim, cât ne iubim aproapele, cât înşelăm, cât de corecţi şi de harnici suntem, cum respectăm, în fond, cele zece porunci. Iar testul acesta îl picăm sigur.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara