Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Solidaritatea scriitorilor

Se înmulţesc intervenţiile publice ale scriitorilor de valoare care-şi afirmă răspicat susţinerea pentru Uniunea Scriitorilor şi programele sale, ca şi solidaritatea cu echipa de conducere a acestei instituţii. Un exemplu recent: poetul Adrian Popescu care scrie în revista RAMURI (nr. 3): „Deci, nu-i nici huzur şi nu-i nici trai pe vătrai, cum s-ar putea crede, la Uniunea Scriitorilor, ci muncă de uzură, cereri la Ministerul Culturii, pentru sponsorizarea programelor, luptă pentru obţinerea obligativităţii achitării de către edituri a timbrului de carte, audienţe, calcule, totul pentru a oferi ceva scriitorilor de azi, care sunt nu doar talentaţi, ci şi bolnavi, bătrâni sau de-a dreptul săraci.” Şi, un alt fragment din acest articol care ar trebui citit de toţi cei care doresc să se informeze corect despre Uniunea Scriitorilor: „Unde-i, apoi, mă întreb, codul onoarei scriitoriceşti, solidaritatea de breaslă a celor care atacă din interior structurile actuale ale Uniunii? Din acest trist război nu are nimeni de câştigat, proliferează doar vulgara satisfacţie a unora de a asista la terfelirea unor nume de autori respectaţi. Un proces de rapidă degradare a climatului cultural de la noi, o stare de sporită confuzie a valorilor, o anti-educativă demonstraţie de forţă negativă.” Legat de acest „trist război”, cu „atacuri din interior”, de care vorbeşte Adrian Popescu, e de la sine înţeles: dacă vom continua să lovim vâslaşii în timp ce ei se străduiesc, pe apele deloc liniştite, să ducă barca în port şi dacă vom continua să lovim şi barca însăşi, nu trebuie să ne mire faptul că într-o zi vâslaşii vor lăsa vâslele deoparte, barca se va sparge, va lua apă şi noi nu vom mai ajunge la mal. E atât de uşor, în condiţiile date, să te scufunzi; în schimb, e infinit de greu să te menţii la suprafaţă!

În timpuri grele, românii au umor

Revista 22 (nr. 15, 16-22 aprilie), sub titlul „Românii la moartea lui Stalin”, publică alte fragmente din studiul realizat de Adrian Cioflâncă şi Adriana Radu. „În ciuda imaginilor uniformizatoare transmise de propaganda vremii, nu toată lumea a fost tristă la moartea lui Stalin. (…) Cu precizie nu vom şti niciodată câţi l-au venerat şi câţi l-au detestat pe tătucul Stalin în anii 40-50.” – observă realizatorii documentarului. Oricum, Securitatea a vegheat pedepsind nu numai gesturile de rezistenţă/ nesupunere/ împotrivire, ci chiar şi pe cele de simplă luare în derâdere a conducătorilor epocii. Iată un caz, intrat în folclor, aşa cum e rezumat el de organele de anchetă: „Stan Gh. Oancea (n. 1901), «chiabur» din Gemenea – Dâmboviţa, fost membru în PNL- Brătianu, «duce propagandă intensă contra regimului, propagă ideea răsboiului. A luat în derâdere numele tov. Stalin şi al tov. Pauker (dând numele lor câinilor lui).» A fost încadrat la o pedeapsă de 2 ani.”

Graham Greene şi Bucureştiul

În DILEMA VECHE (nr. 477, 4-10 aprilie), Andrei Pippidi reproduce pasaje semnificative dintr-o povestire a lui Graham Greene. Acest lucru pare ciudat la prima vedere, dar devine explicabil dacă precizăm că proza cu pricina are titlul „Dărâmătorii”, iar rubrica din Dilema Veche a istoricului se numeşte SOS Bucureşti şi fragmentele citate din povestire descriu tocmai distrugerea unei minunate case vechi de către o bandă de golani. În final, totul capătă transparenţă. Iată ce mărturiseşte Andrei Pippidi: „Citind această poveste sadică, din care mi-am îngăduit să extrag aici câteva pasaje, mi-am adus aminte de ziua de 7 iulie 1986. E adevărat că, atunci, demolatorii aveau buldozere, aşa că au terminat mai repede. «Tovarăşul» spusese: «Până luni să nu mai fie!» În dimineaţa aceea, în locul casei bunicilor mei se mai găsea numai o grămadă de moloz, din care mai păstrez o cărămidă. Adresa era Bulevardul Ilie Pintilie, nr. 6 (fostă Şoseaua Bonaparte, nr. 8), iar acum Iancu de Hunedoara…” Din nefericire, „dărâmătorii” n-au dispărut, îşi fac lucrarea în Bucureşti şi astăzi, cu străşnicie.

Din Decalogul lui Mircea Nedelciu

Tot în Dilema veche (nr. 479, 18-24 aprilie), Simona Sora îl evocă pe Mircea Nedelciu, unul dintre liderii generaţiei ’80, prematur dispărut, şi reproduce un Decalog propus de acesta. Reluăm şi noi câteva dintre observaţiile prozatorului, convinşi că această lecţie de reamintire reprezintă un câştig atât pentru autorii de proză, cât şi pentru cititorii de proză: „1. Lucrurile se întâmplă aşa cum le înţelegeţi, restul e alcătuit din figurile de stil ale povestitorului. 2. Dacă două poveşti apar undeva împreună, una dintre ele pune stăpânire pe cealaltă. 3. Când ceea ce aţi văzut sau auzit poate fi transformat în poveste, nimeni nu vă poate interzice s-o faceţi. (…) 5. Peisajul unei ţări străine poate fi descris, al patriei se povesteşte. 6. Povestitorul, ascultătorul şi eroul unei povestiri sunt coproprietari. 7. Corpul ne aparţine altfel decât un obiect: trebuie povestit.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara