Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

„Sexagenarios da ponte!“

Amintindu-ne un slogan din Roma antică, „Sexagenarios da ponte!” („Sexagenarii să fie aruncaţi de pe pod!”), astfel începe un frumos articol despre bătrâneţe, pe care Andrei Pleşu îl publică la rubrica sa din DILEMA VECHE (nr. 497, 22-28 august): „Cultura europeană a preluat această «duplicitate» a termenului producând, în mare, două tipuri de discurs despre bătrîneţe. Unul patetic, sumbru, cu un subton de masochism, la capătul căruia te simţi condamnat ireversibil la neputinţă, durere şi moarte: bătrîneţea e anticamera penibilă a sfîrşitului: o colecţie tot mai amplă de degradări, avînd ca limită ultimă opacitatea neantului. Există însă şi un discurs despre bătrîneţe orientat spre euforie. Bătrîneţea are farmecul ei ireductibil: un amestec subtil de înţelepciune, autoritate şi virtute, o bună ocazie de a recupera, compensatoriu, un mod de viaţă mai pur, liber de ingerinţele corpului, încărcat de beneficiile unei lungi experienţe. Toate «pierderile» fireşti ale vîrstei sunt dublate de norocoase «cîştiguri».Pe scurt, bătrînţea survine ca un răgaz binemeritat şi ca o şansă de relansare, în perspectiva unui alt orizont decît acela al determinărilor pămînteşti.” Textul din Dilema veche devine şi mai interesant, dată fiind precizarea autorului că el reprezintă doar un fragment dintr-o conferinţă pe care o va susţine la festivalul Dilema veche din Cetatea Alba Iulia.

Lupta pentru periferie

Semnalăm din aceeaşi publicaţie, „Dosarul Dilema veche”, având ca temă Republica Moldova între UE şi Uniunea Euroasiatică. Se pot citi opinii exprimate de Nicu Popescu, analist la Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris, Octavian Milewski, politolog specializat în spaţiul postsovietic, Maia Sandu, ministrul Educaţiei de la Chişinău, dar şi de tineri cercetători din Moldova (Ludmila Gamurari), România (Bianca Toma, Dragoş Dinu) şi Ucraina (Leonid Litră). Iată câteva detalii despre acest subiect fierbinte, pe care ni le oferă, în Argumentul dezbaterii, Cristian Ghinea, coordonatorul Dosarului: „Moldova e doar unul dintre statele în care Parteneriatul Estic al UE a deschis noi perspective economice şi politice. Simţind că pierde periferia, Rusia contraatacă cu vectorul euroasiatic. În noiembrie, la Vilnius, Moldova ar trebui să parafeze Acordul de Asociere cu UE – rodul acestor ani de negocieri. Mai grav – din perspectivă rusească –, Ucraina ar urma să semneze acest acord. (…) Dacă Ucraina părăseşte «vectorul european», presiunea rusească pe elita moldovenească pro-Europa poate deveni prea mare.” Vom trăi şi vom vedea.

Din sumar

Numărul 126 al revistei BUCUREŞTIUL CULTURAL ne reţine atenţia cu un sumar consistent. Astfel, sunt publicate fragmente din dialogul purtat de Norman Manea cu Helene Lenz, directoare a Departamentului de Studii Româneşti al Universităţii din Strasbourg. Un alt interviu care merită să fie citit este cel acordat de Silviu Lupescu Gabrielei Adameşteanu. Semnalăm şi eseul „Răsfăţatul vitregit” al Sandei Cordoş despre Ion Vinea. Scriitoarea Ilma Rakusa este prezentată cititorilor români cu pagini din cartea sa de memorii Marea, mereu (în traducerea Gabrielei Varveri). Cronici de carte semnează Alexandru Matei, Paul Cernat, Şerban Axinte, Doris Mironescu, Ovidiu Pecican, Bogdan-Alexandru Stănescu, Contantin Abăluţă. Am citit cu plăcere însemnările lui Nicolae Prelipceanu („Două feluri de a privi lumea”) şi ale lui Ioan Es. Pop despre un festival de carte (dar, n-am înţeles de ce textul lui Ioan Es. Pop este aşezat sub genericul Muzică/ film !).

Cartea la noi şi la alţii

Şi fiindcă menţionam discuţia purtată de Gabriela Adameşteanu cu Silviu Lupescu: directorul Editurii Polirom este un foarte bun cunoscător al fenomenului cărţii din ţara noastră, dar şi din Europa şi de aceea punctele sale de vedere sunt de luat în seamă. Iată ce observă editorul român: „Pe de altă parte, se fac deseori asemenea comparaţii – cum e în Franţa versus cum e la noi. Or, în ce priveşte industria cărţii, comparaţia nu e viabilă absolut deloc. Gândeşte-te că o editură de top din Franţa, să zicem Gallimard, are o cifră de afaceri de 4-5 ori mai mare decât toate editurile româneşti la un loc. Sau că Hexagonul are de cinci ori mai mulţi cititori, la care se adaugă francofonii din Elveţia, Belgia, Canada, ţările magrebiene etc. Practic, tirajul cărţilor prozatorilor români traduşi de editurile franceze pentru Salon du Livre a fost de 2.500-3.000 de exemplare, mai mare decât tirajul mediu de la noi. Din punctul de vedere al eficienţei, al costurilor, acest aspect este foarte important şi net în defavoarea editorilor români, obligaţi să publice tiraje mult reduse într-un mediu ostil economic şi legislativ. Sunt multe diferenţele. Ca structură demografică, de pildă, la noi 50% din populţie este rurală şi trăieşte în localităţi fără librării. Nu au nici biblioteci. Îşi poate închipui cineva o localitate oricât de mică din Franţa sau Suedia fără bibliotecă? Nu cred. Sunt apoi diferenţele de cultură, de educaţie, de nivel de trai, de canale de promovare… Statisticile UE ne arată la coada cozii în ce priveşte consumul cultural. Şi cum suntem judecaţi (şi) după statistici, rezultă că suntem un popor de inculţi.” Fără comentarii.

Doi în unu: „rege“ şi „preşedinte“

Probabil nivelul scăzut de cultură e una dintre cauzele stării jalnice în care au ajuns viaţa publică românească şi scara de valori de la noi. Zilele trecute, a murit, pe când se afla în vacanţă în Antalya, unul dintre liderii cunoscuţi ai etniei rome, Florin Cioabă. Spectacolul care a urmat, creat de televiziuni, a atins cote de neimaginat pentru o minte sănătoasă: permanent, zi şi noapte, zeci de reporteri, pe toate canalele, au transmis în direct, dezlănţuiţi, fiecare detaliu al evenimentului, ca şi când tocmai ar fi aterizat extratereştrii, iar nu ca şi când se petrecuse o moarte cu care, în fond, fiecare om este dator. Cumplită a fost, cel puţin la începutul sarabandei, solemnitatea cu care aşaziş ii jurnalişti vorbeau în transmisiunile lor despre „rege”, „casa regală”, „succesiunea la tron”, „consiliul de coroană”, fără să realizeze penibilul devastator al situaţiei: era vorba despre nişte persoane autointitulate regi, fără nicio legătură cu regalitatea. Era vorba despre o mascaradă, o maimuţăreală, o uzurpare de titulaturi, la care nimeni nu are dreptul. Nimeni, într-o lume normală, nu are cum să se autoproclame rege, prinţ, împărat şi să fie luat în serios. Să ne închipuim că mâine, după acest model, câtorva inşi fără îndreptăţire le vine ideea să se numească, din capriciu sau din interes, academicieni, sau profesori universitari, sau medici chirurgi şi să pretindă să fie trataţi ca atare. Evident, ei ar fi sancţionaţi. Noroc că spre final, în tărăşenia aceasta, lucrurile au intrat cât de cât în „normal” (adică, relatările au început să sublinieze ridicolul). Astfel, am aflat că autoritatea fostului „rege internaţional” se întindea doar asupra ţiganilor din Sibiu, unde mai există şi un „împărat”, iar succesiunea s-a făcut nu către un „rege”, ci către doi , unul „al românilor” şi unul „internaţional”. Totodată, unul dintre cei doi „regi” a devenit şi „preşedinte”, tot „internaţional”, iar mama celor doi „regi” era cât pe-aici să fie proclamată „prinţesa Diana”!

Decese şi televiziuni

Şi tot despre decese şi televiziuni. În aceste zile, într-un nefericit accident (o piatră s-a desprins din munte şi a lovit-o pe biata femeie exact în momentul când aceasta, turistă în munţii din Gorj, coborâse din autobuz să facă o fotografie!), a pierit mama a două domniş oare care s-au afirmat ca prezenţe foarte active în viaţa mondenă şi atât. Ei bine, şi această întâmplare a devenit subiect principal în ştirile care rezumă România, un subiect tot aşa, cu transmisiuni în direct, reluat insistent, până la exasperare, de televiziunile noastre care, iată, prin opţiunile lor, ne strică minţile. Ne amintim că în vara trecută s-a stins din viaţă un mare prozator român, Constantin Ţoiu. La funeralii n-au participat decât câţiva scriitori, nici zece persoane, cu totul. Evident, televiziunile n-au transmis în direct, nici măcar n-au anunţat pierderea. Tot aşa cum nu au anunţat moartea poetului şi actorului Ştefan Radof, în 2012. Nu e nimic de făcut, suntem, ca şi comunitate, pe măsura a ceea ce ne este dat să privim!


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara