Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

O metodă: neadevărul ca adevăr

Într-un articol despre alegeri intitulat Restart Manolescu. Refresh Cipariu, publicat de un cristian în OBSERVATOR CULTURAL (nr. 436, 10-16 octombrie), citim reprodusă o declaraţie de pe Agenţiadecarte a lui Dan Mircea Cipariu: „În timp ce la Casa Vernescu, într-un separeu, departe de ochii asurzitori ai celor care făceau parte din noul Consiliu al Uniunii Scriitorilor din România (USR), echipa Nicolae Manolescu îşi savura victoria la un pahar de vin sau de whisky, reporterul Mediafax mi-a cerut, la cald, o declaraţie de învingător. Iată ce a transmis lumii, în numele meu, agenţia de presă…” Sigur, ar fi de comentat perceperea eronată a realităţii (vezi, „declaraţie de învingător”) şi situarea enormă şi deformată în cadrul acestei realităţi a celui ce face declaraţia (vezi, „iată ce a transmis lumii, în numele meu, agenţia de presă…”): ele ne duc cu gândul spre tipologia unui dictator de jucărie. Dar, dincolo de aceste aspecte, e de stăruit asupra descrierii mesei de prânz de după şedinţa de Consiliu, descriere stupefiantă, căci abundă de neadevăruri. Cum s-au petrecut lucrurile de fapt? După şedinţa de Consiliu, a fost organizată o masă de prânz, la Casa Vernescu, pentru toţi membrii Consiliului şi chiar pentru echipele tehnice care au asigurat buna desfăşurare a alegerilor. Patronul localului, sponsorul acelui dejun obişnuit, l-a invitat la masa sa pe preşedintele USR. Acesta i-a chemat alături pe toţi membrii Comitetului Director şi pe două doamne care făceau parte din Consiliu. Între ei, şi D. M. Cipariu! Deci, nici vorbă de „echipa Nicolae Manolescu”, care „îşi savura victoria” departe de „ochii asurzitori”(sic!) ai celor din Consiliu. N-am fi dat importanţă episodului. Dar neadevărurile aruncate pe piaţă cu lejeritate de D. M. Cipariu în acest caz al mesei de la Casa Vernescu constituie, în fond, metoda folosită sistematic de candidatul D. M. Cipariu în întreaga campanie electorală de la USR.

O povestioară cu tâlc – corecturi necesare

Tot în articolul amintit, un cristian reia povestioara cu tâlc zisă de unul din membrii Filialei de Proză din Bucureşti, în Adunarea Generală: „Să ne imaginăm că merg cu trenul şi port o conversaţie cu cineva din compartiment. Acesta mă-ntreabă: Cu ce te ocupi? Scriu, sunt scriitor. Şi cine e şef la voi acolo, la scriitori? Dacă ar fi Dan Mircea Cipariu, omul n-ar ridica din umeri?” Povestioara e redată cu câteva inexactităţi. Întâi, călătoria cu trenul era spre Ardeal, iar partenerul de dialog era, aşadar, un ardelean. Şi, doi: finalul povestioarei propuse de prozatorul bucureştean suna altfel, mai dur, şi anume: „Dacă i-aş spune că e Dan Mircea Cipariu, omul m-ar da jos din tren!”

O revistă care merită atenţie

O revistă elegantă şi bine făcută este ASTRA, care, actualmente, apare ca supliment de literatură, arte şi idei, editat de Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” din Braşov. Din numărul 1-2 din acest an recomandă m: poemul de azi de Denisa Comănescu, intitulat The Common Room, grupajul In Memoriam dedicat lui Alexandru Muşina, interviul cu O. Nimigean realizat de Mihail Vakulovski, paginile de poezie semnate de Octavian Soviany, Florentina Borgovan, Domnica Drumea, Daniel Pişcu, Ofelia Prodan în tandem cu Daniel D. Marin, cronicile de carte susţinute de Al. Cistelecan, Evelina Cîrciu, Anton Nicolae, Rodica Ilie, Felix Nicolau, Adriana Bărbat, Ramona Hărşan, Raul Popescu, Dorin David, Alexandra Roxana Lazăr, Mircea Doreanu, Senida Poenaru, Gabriel Stan. Am mai reţinut eseul Ramonei L. Ceciu despre „întrupările de vis în arta lui Rabindranath Tagore, ca şi textul te(r)oretic al lui Alexandru Matei Literatură şi cognitivism. Terapie şi cunoaştere, fragmentul de roman publicat de Matei Vişniec (între timp, cartea a apărut la Editura Cartea Românească sub titlul Negustorul de începuturi) şi, în fine, interviul cu arhitecta şi pictoriţa Ligia Podorean Ekstrom realizat de Steluţa Pestrea Suciu. Astra, o revistă care merită atenţie.

„Istorie furată şi recuperată”

În ORIZONT (nr. 9) putem citi, sub genericul Arhive, două pagini intitulate Continentul gri. Cultura în subteranele Securităţii, datorate lui Daniel Vighi şi Viorel Marineasa. Cităm din Cuvântul lămuritor: „Inaugurăm cu acest număr al revistei o cercetare, sperăm îndelungată, a istoriei literare timişorene din perspectiva dosarelor Securităţii. Trebuie să precizăm din capul locului că nu suntem mânaţi în scotocirile prin arhivele CNSAS de poliţe de plătit, de ambiţii demolatoare sau de intenţii, altele decât acelea prin care redăm cititorilor interesaţi de trecutul nostru cultural, frânturi de istorie şi de viaţă literară (multe scene au un inconfundabil parfum de epocă, dar şi umor involuntar). Nici grila de judecăţi axiologice şi etice ale Securităţii nu este de cele mai multe ori similară cu a noastră, a autorilor investigaţiei. Lectura lucrătorilor Securităţii era una destul de primitivă, restrânsă la obiectivele pe care le aveau în vedere în munca de urmărire informativă: defăimarea regimului şi atentatul la imaginea ţării prin literatură. Citind aşa creaţiile literare, erau eliminate judecăţiile estetice, nu-l interesa pe omul din Securitate performanţa scriitorului din punct de vedere estetic. Lectura ofiţerului se centra unilateral pe conţinut, şi acesta redus la scheme. De asemenea, nu erau disociate limpede atitudinile de autentică împotrivire la regim, de multe ori fiind urmăriţi oameni care, deşi au făcut compromisuri consistente cu regimul, îşi defulau la birturi şi prin cenacluri frustrările generate de propriile abdicări. Dincolo de toate însă, rămân viaţa, oamenii, sentimentul de istorie furată şi recuperată”. Odată stabilite premisele, nu ne rămâne decât să urmărim rezultatele acestei cercetări: demersul ni se pare demn de tot interesul.

Un editorial remarcabil

Sunt multe texte de citit în numărul triplu 7-8-9 al revistei HYPERION. Şi am vrea să semnalăm aici chiar editorialul lui Gellu Dorian, redactorul-şef al publicaţiei care apare la Botoşani. În rubrica sa Accente, acesta răspunde, coerent, convingător, la întrebarea Are nevoie Mircea Cărtărescu de apărare? Scrie Gellu Dorian: „Cum se poate considera un scriitor izolat, ignorat, marginalizat, când este deţinătorul a numeroase premii, când în ultima vreme, peste toate atacurile ce i s-au adus – este adevărat că şi din partea unor colegi de breaslă, care, în fond, îşi lasă invidia să se exprime, nu şi recunoaşterea că se află în faţa unui scriitor de mare talent – a fost nominalizat la Premiul Naţional al Uniunii Scriitorilor din România şi la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” (domnul Nicolae Manolescu nu aminteşte în articolul Domniei Sale din nr. 28/ 2013 al României literare şi de această nominalizare), cel mai important premiu care se acordă din 1991 unui poet român? Cum se poate considera un scriitor ignorat, când cărţile lui sunt citite de milioane de români, când manualele şcolare îl aduc în faţa elevilor, când se dau licenţe, masterate şi doctorate cu teme din opera lui, când numele lui este purtat pe buzele atâtor români, atâtor confraţi (ce-i drept, unii nu i-l spun cu plăcere, dar, aşa cum ştie şi el foarte bine, un scriitor necontestat este ca şi cum n-ar fi!), pe care el declară că-i ignoră („îmi ignor compatrioţii la fel de mult cum mă ignoră şi ei pe mine”)? Să recunoaştem, argumentaţia lui Gellu Dorian, chiar şi sub forma aceasta interogativă, se dovedeşte a fi solidă.

O enormitate

În acelaşi număr al revistei HYPERION ne-a mirat să întâlnim (cu atât mai mult cu cât revista, repetăm, se distinge prin echilibru şi grijă faţă de scara adevărată de valori!) o enormitate pusă în circulaţie despre revista noastră, România literară. Ea îi aparţine lui Geo Vasile. Iată ce afirmă el: „Este bine ca din când în când să scoatem din uitare sau chiar din anonimat nume ale unor scriitori redutabili, dar dacă nu fac parte din „lista lui Manolescu”, nu au ce căuta mai ales în revistele încă patronate de USR, cele din Bucureşti operând după criteriile numerus clausus pe viaţă. În schimb mereu aceeiaşi (sic!) Ciotloş, Zamfir, Lavric, Cernat, Lefter, Vasilache, Mitchievici ce scriu exclusiv despre acoliţii lor, ţinând seama, bineînţeles, de idiosincraziile mai sus numitului selecţioner.” O cascadă de gogomănii: Manolescu impune revistelor USR politica editorială? Îi cerem lui G.V. un singur exemplu de o asemnea imixtiune petrecută la oricare dintre revistele USR. Şi, sigur, nu are cum să dea un astfel de exemplu, fiindcă nu există. Ceea ce-l descalifică moral şi profesional pe publicistul de la Hyperion. Cum îl descalifică şi lista alandala pe care o alcătuieşte: Lefter scrie în România literară? Foarte rar (din păcate!), mai des (tot din păcate!) a fost publicat în revista noastră chiar cel care se lamentează aici mincinos. Apoi, cine scrie despre „acoliţi”? Mitchievici, care face cronica filmului? Zamfir (în treacăt fie zis: un cărturar pe care orice revistă serioasă şi l-ar dori printre colaboratori!), care scrie despre Philippide? Simona Vasilache, care merge prin anticariate şi scrie despre „acolitul” Caragiale? Lavric, care scrie adeseori despre cărţile unor filosofi sau oameni de ştiinţă plecaţi dintre noi? Ei, dar de ce căutăm noi logică la un om înecat în veninul pe care chiar el îl secretă?! Mai rău încă: în textul său, G. V. face greşeala să şi numească autorul care, în reprezentarea sa, constituie „un caz flagrant de delict prin omisiune”, victimă a conspiraţiei puse la cale de Nicolae Manolescu: Aurelian Titu Dumitrescu. Vai, tare ne e teamă că, dacă e victimă a cuiva, poetul Aurelian Titu Dumitrescu este victima propriului său mod de a se manifesta literar. Ca noi toţi, de altfel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara