Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Ziua Scriitorilor

Români La Uniunea Scriitorilor, de câţiva ani, există o bună iniţiativă: într-o reuniune aşezată sub numele Ziua Scriitorilor Români sunt omagiaţi toţi membrii USR care, în anul precedent, au împlinit vârste rotunde: cei mai „tineri” sărbătoriţi sunt cei care au atins pragul de 70 de ani şi apoi, din cinci în cinci ani, toţi-până la 90 de ani. După această vârstă, fiecare an în plus este sărbătorit. Anul acesta evenimentul a fost marcat printr-o întâlnire organizată în colaborare cu ICR la sediul Institutului din Aleea Alexandru. Întâlnirea a fost moderată de Nicolae Manolescu, preşedintele USR. Din partea ICR, a ţinut un discurs de bun sosit Liviu Jicman, vicepreşedinte. Cei aniversaţi au rostit, cu farmec, cuvinte de mulţumire. De-ar fi să exemplificăm, ar trebui menţionaţi Alexandru Ecovoiu, care, la cei 70 de ani ai săi, a spus o frumoasă parabolă a vârstelor, poveste ce ar merita să fie scrisă şi publicată şi, neapărat, Mihai Şora, care, la cei 97 de ani ai săi (încă o dată, La mulţi ani!), a urat tuturor celor prezenţi să ajungă la vârsta sa şi să fie atunci verticali şi senini (aşa cum, exemplar, se dovedeşte a fi domnul Şora însuşi, adăugăm noi!). Toţi sărbătoriţii au primit din partea conducerii USR o diplomă de excelenţă „pentru preţioasa activitate literară”, dar şi o sticlă de vin personalizată, oferită de Cramele Cotnari. Reuniunea din Bucureşti va fi repetată în toate filialele USR din ţară. În total, au fost sărbătoriţi de această dată 177 de scriitori.

Premiul Nobel, propuneri româneşti

Aşa cum se precizează în Comunicatul USR pe care îl publicăm în acest număr, la şedinţa Comitetului Director din 24 ianuarie, între alte teme legate de activitatea USR, a fost luată în discuţie şi solicitarea făcută de Comitetul Nobel al Academiei Suedeze către USR de a nominaliza scriitori pentru Premiul Nobel. C.D. a menţinut cele trei candidaturi de anul trecut la care s-a adăugat, la propunerea lui Gabriel Chifu, încă una, cea a prozatorului Norman Manea, astfel încât lista completă este: Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian. Votul membrilor Comitetului Director pentru aceşti patru scriitori a fost unanim. Credem că USR a procedat cum se cuvine propunând aceste patru nume: şi-a arătat în felul acesta susţinerea egală, fără părtiniri şi excluderi, pentru acei scriitori români care, atât prin valoarea operei cât şi prin recunoaşterea pe care literatura lor a dobândit-o în străinătate, au cele mai mari şanse de a fi luaţi în seamă de juriul prestigiosului premiu, cel care, cu cât întârzie să ne fie acordat, cu atât ne sporeşte frustrările şi complexele.

De citit

Am semnalat şi altă dată paginile consacrate actualităţii internaţionale de către revista 22. În numărul 3 din acest an al săptămânalului bucureştean am citit, sub semnătura Caterinei Preda, un articol despre Uruguay, una din cele mai mici ţări din America de Sud, cu o populaţie cu puţin peste 3 milioane de locuitori, declarată, de către revista The Economist, ţara anului 2013. Între motivele care au făcut ca Uruguayul să se remarce şi să iasă din pluton este şi prezenţa în fruntea ţării a atipicului preşedinte José Mujica: „Fost luptător în Tupamaros (gherilă urbană fondată în anii ’60), închis aproape 15 ani şi în timpul dictaturii militare (1973 – 85), Mujica nu iubeşte luxul (îşi donează aproape întreg salariul, conduce un Volkswagen Beetle) şi declară că doreşte să adopte mai mulţi copii la terminarea mandatului său, anul acesta. Cu toate acestea, Mujica refuză eticheta care i-a fost aplicată, de cel mai sărac preşedinte, spunând într-un interviu acordat „New York Times” în 2013 că nu omul care are prea puţin, ci omul care vrea mai mult este sărac”. Din revista 22 am reţinut şi însemnările Smarandei Vultur despre volumul Anei Blandiana Fals tratat de manipulare, o carte admirabilă, nominalizată de revista noastră pentru premiul Cartea Anului 2013.

O privire de dincolo

Revista OBSERVATOR CULTURAL (nr. 449, 23-29 ianuarie) marchează cei 7 ani scurşi de la moartea scriitorului Gheorghe Crăciun republicând câteva note răzleţe scrise de acesta. Reluăm aici una dintre ele, care conţine consideraţii despre condiţia scriitorului român: „Până şi în ce priveşte condiţia sa profesională efectivă, scriitorul român pare lipsit de instinct de conservare şi dispus la nesfârşite paleative. Spiritul mioritic ca boală naţională de origine metafizică funcţionează mai ales aici, în domeniul rosturilor existenţiale, sociale şi juridice ale scrisului cu o consecvenţă demnă de scopuri mai bune. Mioritismul înseamnă fatalitate, dar şi defetism, fandare prudentă din faţa realului şi rezumare la ce e dat, chiar dacă inacceptabil, lamentaţie, iluzie, sacrificiu inutil, mistificarea realităţii obiective. Scriitorul român de când se ştie el e un erou, dacă se poate naţional. Dar în acelaşi timp şi un profitor al eroismelor de operetă şi un mărunt întreţinut al marilor regizori (e clar cine sunt aceştia). El s-a învăţat să trăiască din expediente, din firimituri, din ce pică pe un articol, pe o cărţulie, pe un volumaş de versuri subţire ca o lamă (şi tăios ca şi ea pentru că – cine ar putea-o contesta – scriitorul român e talentat). Boala lui fundamentală e imobilismul, iar acesta merge mână în mână cu vanitatea, grandomania, egoismul, «de ce să nu moară şi capra vecinului?», simţul enorm şi văzul monstruos al unor pericole altfel de duzină, suspiciunea, defensiva, lenea programatică, încremenirea în proiect, nepăsarea faţă de sine prin înecarea amarului în alcoolurile unor discuţii confuze, neprincipiale şi interminabile.” Gândim că, dacă vin de la cineva care, între timp, a trecut în nefiinţă, judecata aspră şi privirea neîndurătoare sunt mai uşor de suportat de noi, cei în cauză.

„Bucureştii ce se duc“

Citim în revista DILEMA VECHE (nr. 518, 16-22 ianuarie), sub semnătura lui Andrei Pippidi: „Am auzit astă seară toaca de la Plumbuita. Mă apropiam, dar nu vedeam încă turnul clopotniţei printre copaci. Câte mănăstiri au rămas în Bucureşti? Au fost dărâmate sau sunt acum biserici de mir; nici Mărcuţa, nici Pantelimon, nici Văcăreşti, iar Cernica şi Ciorogârla sunt afară din Bucureşti, oricât s-ar fi întins el. Numai Stavropoleos, datorită părintelui Iustin, trăieşte astăzi ca aşezământ mănăstiresc. În colţul de nord-est al Capitalei, dincolo de blocuri şi de parcuri, la capătul unei uliţe cu case scunde, ca de sat, se întind livezile din mijlocul cărora răsare Plumbuita.” Aşa îşi începe istoricul povestea acestei mănăstiri al cărei nume vine de la acoperişul de plumb pe care l-a avut cândva, pe la 1570. Textul se înscrie în campania constantă dusă de Andrei Pippidi pentru apărarea tradiţiilor, a valorilor de patrimoniu şi a identităţii noastre culturale. În acest numar al revistei, lui Andrei Pippidi i se alătură şi Andrei Pleşu. Acesta, în articolul său intitulat Un oraş asasinat: Bucureştiul, prezintă „o carte-album care ar trebui să tulbure toată suflarea bucureşteană şi naţională”: e vorba despre „o amplă colecţie de fotografii realizate clandestin, pe la mijlocul anilor 80” de un student, Cristian Bonciocat (din nefericire, mort în 1986, la 22 de ani), care a alcătuit „o sfâşietoare arhivă vizuală a Bucureştiului aflat în curs de demolare, pe vremea marelui şantier al Casei Poporului”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara