Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Să fie sănătos!

O televiziune (surprinzător, Kanal D), recent, în jurul datei de 15 ianuarie, a făcut un test necesar: ne-a măsurat rezistenţa la prostie, punând un reporter să întrebe pe stradă diferite persoane ce cred despre Eminescu. A ieşit o catastrofă. O duduie, care altfel arăta agreabil şi, după datele exterioare, părea o persoană normală, habar navea cine e Eminescu, parcă atunci picase de pe Lună. Chestionată pe cine ar alege (în sensul de cine e mai important, pe cine preţuieşte mai mult) între acesta şi Bianca Drăguşanu şi Victor Slav, a optat fără să clipească pentru cei doi din urmă, motivând că ei, spre deosebire de Eminescu, apar des la televizor. O altă duduie auzise vag de poet, „scrie poezii frumoase”, şi-a amintit ea, dar regreta că nu prea-l vede la televizor şi a încheiat fulminant, căzând senină în capcana reporterului: îndemnată de el să-i transmită poetului gândurile sale bune, duduia fără minte i-a urat să fie sănătos şi să mai scrie poezii frumoase. Sumbrii profeţi ai Apocalipsei, cei care anunţau că prin ignoranţă vom pieri ca popor şi vom rămâne o populaţie, se pare că încep să aibă dreptate. Incultura e o maladie distrugătoare.

Miza unei numiri în funcţie

Aşa stând lucrurile, ca-n rândurile de mai sus adică, e de semnalat numirea lui Stelian Tănase ca director general al Televiziunii Române. Postul public de televiziune are misiunea deloc uşoară de a echilibra cât de cât balanţa: oferind altceva publicului îmbătat, îmbolnăvit cu nimicuri. Există o scară adevărată de valori, există un sistem de referinţă autentic la care se cuvine să ne raportăm, dincolo de bombardamentul cu frivolităţi şi mărunţişuri, cu zădărnicii şi prostie, cu fapte reprobabile şi violenţă, pe care suntem siliţi să-l suportăm zilnic. Repetăm, misiunea aceasta nu e deloc uşoară. Dar un scriitor şi un intelectual de talia lui Stelian Tănase are premisele să reuşească. Dacă va izbuti să schimbe în bine lucrurile, e o realizare importantă şi i se va trece în dreptul numelui cu gratitudine, şi de către prieteni şi de către adversari.

O mărturie care contează

Ne-a atras atenţia în adevărul.ro un text intitulat „Un strigăt al secolului XX – CARTEA ŞOAPTELOR”. Autor: prozatorul Bedros Horasangian. Subiectul: „adevărul” despre „destinul unui scriitor şi al unei cărţi” – e vorba despre Varujan Vosganian şi romanul lui Cartea şoaptelor. Iată ce scrie Bedros Horasangian: „ O construcţie epică de amploare, mozaicată, stratificată, modulară, bine armată sub toate aspectele ştiinţei compoziţiei narative. Şi dincolo de scriitura cu numeroase, elegante licenţe stilistice, tema, ideea, subiectul care a aglutinat materia epică şi i-a dat consistenţa necesară pentru a deveni un roman emblematic despre dramele secolului XX. Nu puţine şi încă, destule, sângerânde. Ca această traumă a poporului armean pe care Varujan Vosganian o prezintă din fragmente bine documentate. Invenţia epică e minimă, totul e bazat pe mărturii şi documente.” De ce contează mărturia lui Horasangian? În primul rând, fiindcă pune în ecuaţie o operă literară cu istoria trăită de poporul armean, cel care a suferit genocidul din anul 1915, şi, deopotrivă, cu frământările politice de pe scena româneacă şi nu numai. Iar, în al doilea rând, extinsul articol se reţine fiindcă vine din partea cuiva care ştie ce spune (căci Bedros Horasangian a studiat ani de zile documentele legate de destinul armenilor), dar şi din partea unui prozator ce are puterea să treacă peste orgoliul personal şi „să-şi exprime solidaritatea” cu un alt scriitor, recunoscându-i acestuia meritele: „El a reuşit să scrie romanul pe care am vrut eu să-l scriu şi nu am dus proiectul pînă la capăt.”

Un om cât o lume

Revista SECOLUL 21 are o meritorie iniţiativă: dedică ultimul său număr din anul 2013 poetului Petru Cârdu, cel care a plecat dintre noi nedrept de devreme. Personalitatea poetului este evocată prin texte, scrise în timp, de Ana Blandiana, Daniel Weissbort, Nichita Stănescu, I. Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş. Dosarul Petru Cârdu cuprinde o selecţie din poemele sale, ca şi diverse texte teoretice ori confesive ale lui. Sunt publicate, de asemenea, interviurile cu mari scriitori pe care Petru Cârdu, atât de generos cu literatura altora, le-a realizat, unele antologice: cu Mircea Eliade, cu Emil Cioran, cu Paul Goma, cu Dušan Matic, cu Saşa Pana, cu Geo Bogza, cu Nichita Stănescu, cu D.R. Popescu, cu Miodrag Pavlovic, cu Michel Deguy. Pagini de corespondenţă cu scriitori celebri, dar şi mărturii ale soţiei sale, distinsa doamnă Ana Cârdu, completează acest portret în absolut al poetului. Ana Blandiana îl vede exact atunci când îl descrie aşa: „…Petru Cârdu a fost ctitorul unui alt mod, mai vital şi mai eficient, de a înţelege poezia, constructorul unei rare solidarităţi poetice. Fixat geografic şi artistic pe frontiera dintre sensibilitatea sârbă şi cea românească, el a fost avant la lettre un autentic reprezentat al Europei, un cetăţean al lumii unificate prin poezie.” Pentru noi, care l-am cunoscut atât de bine, l-am preţuit enorm şi nu ne împăcăm nici acum cu gândul că el a murit, Petru Cârdu a fost un om cât o lume.

Traseul unui criminal de război

Ca de atâtea ori, rubrica Perspective - Chipurile răului din revista 22 (nr. 2, 2014) stârneşte interesul. Sub titlul „Povestea unui criminal de război”, Adrian Cioflâncă reconstituie participarea la pogromul de la Iaşi din luna iunie 1941 a lui Mircea Manoliu: „o figură centrală a multora dintre naraţiunile despre pogrom, fie că era vorba de rapoarte oficiale, de rechizitorii construite de diferite instanţe, de abordări ştiinţifice, reportaje în presă sau evocări private.” Însuşi Ion Antonescu, în timp ce era anchetat şi ulterior la procesul din mai 1946, s-a referit la el, numindu-l „un legionar pe care l-am dat în judecată” şi care „s-a pus de acord cu SS(-ul) german şi a ridicat 2.000 de oameni”. Procesul principal al pogromului de la Iaşi, precizează istoricul Adrian Cioflâncă, a avut loc în iunie 1948, la Curtea Bucureşti. Mircea Manoliu, condamnat în absenţă, a fost arestat abia în 1950 (denunţat de fratele său, devenit ofiţer de Securitate). Vreme de doi ani, Mircea Manoliu, cuprins de o criză mistică, stătuse ascuns, neieşind din casă. De precizat că el a supravieţuit închisorilor comuniste, fiind eliberat în anul 1964, printr-o amnistie generală. A locuit apoi la Bucureşti, făcând naveta la Combinatul Siderurgic de la Galaţi, iar după pensie s-a retras la Reşiţa, unde a fost urmărit de Securitate până în anii 80 şi a trăit izolat, „refugiindu-se în fervoare mistică”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara