Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

La aniversară

Recent, revista ARCA a sărbătorit 25 de ani de existenţă printr-un colocviu cu participare prestigioasă, în care s-a pus în discuţie chiar starea revistelor de cultură de la noi. Numărul aniversar al publicaţiei arădene (1-2-3, 2014), pe lângă sumarul obişnuit, de calitate, conţine şi o serie de cuvinte de salut din partea unor scriitori din ţară, dar şi din Arad: Nicolae Manolescu, Andrei Bodiu, Gabriel Chifu, Al. Cistelecan, Radu Ciobanu, Ioan Moldovan, Felix Nicolau, Aurel Pantea, Adrian Popescu, Cassian Maria Spiridon, Traian Ştef, Cornel Ungureanu, Lucian Vasiliu, Varujan Vosganian, George Vulturescu, Gheorghe Schwartz, Romulus Bucur, Călin Chendea, Onisim Colta, Lucia Cuciureanu, Dagmar Maria Anoca, Lia Faur, Lavinia Ionoaia, Ioan Matiuţ, Gheorghe Mocuţa, Carmen Neamţu, Ovidiu Pecican, Horia Ungureanu. Toate mesajele subliniază meritele acestei publicaţii culturale. Are dreptate preşedintele Uniunii Scriitorilor când afirmă: „În împrejurări cunoscute, când cotidiane importante trec la ediţii on line sau dispar, apariţia neîntreruptă vreme de 25 de ani ani a unei reviste de cultură cum este «Arca» poate fi considerată o adevărată minune.” Felicitări lui Vasile Dan şi grupului său de colaboratori, dar felicitări şi autorităţilor locale (Consiliul Judeţean Arad, preşedinte – Nicolae Ioţcu), care, investind în cultura de performanţă, au investit inspirat în ceva care rămâne şi face cinste locului.


„Urma trecerii mele pe această lume“

În ARGEŞ (nr. 3) citim un text remarcabil al lui Liviu Ioan Stociu despre Virgil, nimeni altul decât Virgil al nostru, săritorul Virgil cu mustaţa lui inconfundabilă, portarul Uniunii Scriitorilor. Vai, ce personaj profund ştie să facă scriitorul din acest om pe lângă care suntem tentaţi să trecem fără să-l vedem! Şi ce parabolă tulburătoare construieşte el despre zădărnicie şi vanitate, despre glorie şi uitare! Şi ce confesiune sinceră până la cruzime scrie el despre propria condiţie: „Eu mă iluzionez că Dumnezeu îmi va lăsa o zi, înainte să mor, să pun grămadă manuscrisele şi să le dau foc, alături de diplome şi premii, «trofee, ordine şi medalii» («prostii» care m-au ţinut în viaţă, ele redându-mi speranţa că n-am scris degeaba; din păcate, s-au dovedit conjuncturale, odată ce mă simt antipatizat, considerat mai degrabă un scriitor controversat, pus la index), e singura soluţie onorabilă. În rest, n-are decât fiul (neiubitor de literatură şi de scriitori) să arunce la groapa de gunoi cărţile adunate într-o viaţă sau să le vândă la anticariat, să şteargă urma trecerii mele pe această lume.”


Semne bune

Am constatat în numărul 3 al LUCEAFARULUI DE DIMINEAŢ| o schimbare în bine a acestei publicaţii: revista în întregul ei are o geometrie mai ferm configurată, rubricile, vechi şi noi, conţin texte în care criteriul calităţii pare să se afle în atenţia semnatarilor. Am reţinut: cronica literară de Dan Cristea la volumul Amintiri despre Caragiale, caietul critic (mai îngrijit ca altădată), poeziile lui Mircea Bârsilă, proza lui Dan Iancu, noua rubrică intitulată Cartea lunii susţinută de Răzvan Voncu (cu o cronică la volumul Scara din bibliotecă de Ion Pop), însemnările Pro memoria ale lui Cornel Ungureanu, traducerile de poezie datorate lui Adam Puslojić şi Simonei- Grazia Dima, vitrina cărţilor, proza lui Gabriel García Márquez transpusă în româneşte de Tudora Şandru-Mehedinţi, opiniile lui Radu Aldulescu şi ale lui Ioan Buduca, revista revistelor, cronicile de artă plastică, teatru, film, muzică, educaţie, sport. Sperăm că aşezarea revistei sub semnul valorii va fi o preocupare permanentă pentru echipa redacţională din care face parte acum şi Răzvan Voncu.


Leacul miraculos

În 22 (nr. 12, 2014), la rubrica Dosar, Mirela Corlăţan rezumă viaţa unei supravieţuitoare a temniţelor comuniste, doamna Elisabeta Kastel, astăzi în vârstă de 85 de ani. Destinul ei este asemănător cu al altor victime ale regimului comunist. A făcut parte din grupul (care-l cuprindea şi pe Vladimir Ghika) al celor arestaţi de comunişti şi condamnaţi „pentru crimă de înaltă trădare în favoarea Vaticanului, respectiv pentru complicitate la această crimă”. Elisabeta Kastel era pe atunci studentă la medicină: „Arestarea s-a produs pe stradă, pe 17 noiembrie 1952. Lizica, cum i se spunea Elisabetei Kastel, se întorcea seara de la facultate. Avea la ea un curs de neurochirurgie şi unul de infecţioase. Hainele de pe ea i-au fost singurul acoperământ vreme de un an. Nu o să uit niciodată acea zi pentru că era ziua mea, era Sfânta Elisabeta ”. Aşa a început calvarul. Cum de a izbutit să reziste, să nu cadă răpusă? Şi în cazul său, aşa cum s-a întâmplat cu alţi câţiva supravieţuitori ai infernului din închisorile comuniste, leacul miraculos care a salvat-o a fost credinţa. De citit. De luat aminte.


Talentul face diferenţa

Excelent eseul lui Mircea Mihăieş din revistaRAMURI (nr. 3, 2014) intitulat Corto Maltese, între tricoul galben şi drapelul roşu. Criticul demonstrează că se poate face hermeneutică înaltă cu farmec şi cu inteligenţă, astfel încât cititorul să parcurgă textul savant cu plăcerea cu care ar citi un palpitant roman de aventuri: „Corto e în largul său pretutindeni pentru că, asemeni lui Leopold Bloom, el e Everyman, omul comun, media aritmetică a calităţilor şi defectelor «fragedei fiinţe a firii». E o însuşire moştenită de la creatorul său a cărui capacitate de adaptabilitate uluieşte: Hugo Pratt se simte la fel de bine şi în jungla amazoniană , şi în sofisticatele medii intelectuale pariziene. Proiecţie bovarică a propriului eu, Corto Maltese se dovedeşte a fi oglinda flatantă în care scriitorul a ales să ni se înfăţişeze.” Citindu-l pe Mihăieş, ne dăm seama că talentul face totdeauna diferenţa, nu doar în proză sau în poezie, ci şi în textul teoretic, înălţând orice subiect, oricât de arid, de puţin ofertant ni s-ar părea el la început.


Hoţii de opere

În SUPLIMENTUL DE CULTURA (nr. 433, 15-21 martie 2014), găsim o listă cu zece opere inestimabile furate de nazişti, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. O reproducem şi noi aici aşa incompletă cum apare în revista ieşeană (cele zece opere sunt, de fapt, nouă!): 1. Madonna din Bruges, de Michelangelo; 2. Astronomul, de Vermeer; 4. Autoportretul lui Rembrandt din Muzeul din Karlsruhe; 5. Altarul din Gent, de Hubert şi Jan van Eyck; 6. Portretul Isabellei Coymans, de Frans Hals; 7. Sfântul Matei şi îngerul, de Caravaggio; 8. Doamna cu hermină, de Leonardo da Vinci; 9. Portretul lui Coco, de Renoir; 10. Portret de tânăr, de Rafael. Şi n-avem de zis nimic altceva decât că, în chip evident, naziştii aveau gust.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara