Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Colonelul şi cărţile

Ovidiu Şimonca atrage atenţia în editorialul său din OBSERVATOR CULTURAL din 13-19 martie asupra unui fapt care ne-a scăpat. În cadrul reorganizării programelor de la TVR, au apărut mai multe emisiuni culturale încredinţate, între alţii, lui Mircea Dinescu (ne gândim cu groază la problemele pe care intempestivul poet i le va crea preşedintelui interimar) şi lui Ion Cristoiu, binecunoscut mai puţin ca scriitor decât ca analist politic, deşi emisiunea lui se intitulează „Om cu carte”. Despre ce fel de carte e vorba, ne dăm seama urmărind primul talk show, acela care nouă ne-a scăpat, dar la care se referă Ovidiu Şimonca. E vorba de o lucrare a Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere–SRI (ACMRR-SRI). Nu ştim ce conţine, nici ce legătură ar putea avea, nu cu literatura, săraca de ea la TVR, dar măcar cu cartea omului care face emisiunea. Îndoielile noastre pornesc chiar de la invitatul emisiunii, domnul Filip Teodorescu, fost colonel de Securitate mai degrabă decât de SRI, după cum îşi aduc probabil aminte cei care l-au văzut la TVR imediat după decembrie 1989, ca proaspăt arestatrecuperat element de bază al Serviciilor foste şi actuale. „Până la colonei de Securitate aduşi în emisiuni culturale, poate că ar fi bine să ne amintim că există scriitori români care merită să apară la TVR ”, conchide pe drept cuvânt Ovidiu Şimonca. Alo, Stelian Tănase, mai eşti pe fir?


Agresiune inimaginabilă

În DILEMA VECHE (nr. 526, 13-19 martie), Andrei Pleşu scrie un articol cuceritor, prin inteligenţă, umor, autoironie, observaţie fină a caracterelor şi a situaţiilor. Tema – diferenţa devastatoare dintre solicitările la care e pus să răspundă şi puterile sale evident limitate de a răspunde: „Mi se cereau şi mi se cer: job-uri, recomandări pentru burse în străinătate, pile pentru apariţii editoriale, interviuri, participări la dezbateri publice, discursuri aniversare, apariţii la televiziune, asumarea sau sprijinirea unor proiecte educative, umanitare, ştiinţifice sau politice, sfaturi de lectură, vizite la expoziţii sau ateliere de plasticieni, mici conversaţii de «cîteva minute», reacţii prompte la evenimentele zilei etc. Mi se dau la citit: sute şi sute de pagini de proză, versuri, eseistică, filozofie, schiţe de reformă a învăţămîntului, strategii de politică externă, planuri de «acţiuni» culturale. Totul construit pe două presupoziţii: 1) Mă pricep la orice. 2) Pot scoate pe gură, fără pregătire, fără efort, panglici multicolore de cuvinte”. Nu o dată am remarcat, în această pagină, calitatea textelor semnate de Andrei Pleşu. Cu atât mai mult simţim nevoia s-o facem acum, când la o televiziune, Antena 3, asupra sa a avut loc un atac de o grosolănie inimaginabilă. Cronicarul nu este prieten, nu este apropiat al domnului Pleşu. Dar pentru orice om raţional este de bun-simţ să recunoască valoarea acestui om. Ea sare în ochi dacă îi citeşti cărţile importante, de pildă, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, dar răzbate, iată, şi în simple articole de gazetă, precum e acesta, semnalat aici. Avuţia naţională este compusă şi din minţi strălucite, cum este a lui. Iar să-l terfelească unii şi alţii, cum au făcut-o „jurnaliştii” de la postul acela de televiziune, înseamnă că lumea s-a întors pe dos şi orice e posibil cu noi toţi, în rău. A fi solidari acum cu Andrei Pleşu înseamnă a apăra normalitatea propriei noastre lumi. Cum se observă, această laudă la adresa lui Andrei Pleşu se face sub semnul anonimatului. De obicei, reclamaţiile, acuzaţiile, injuriile sunt anonime. Laudele sunt la vedere. Căci lăudând vrei să obţii ceva de la cel lăudat. Nu e cazul. Scopul acestor rânduri este de a repune adevărul în drepturile sale şi de a semnala o agresiune care nu-l priveşte doar pe Andrei Pleşu, ci pe fiecare dintre noi toţi.


„O prioritate strategică a anului acesta“

În revista CULTURA (nr. 7, 27 februarie), Ionuţ Vulpescu publică un articol excelent, intitulat Revistele literare, o prioritate strategică. Iată fraza de deschidere a acestei ireproşabile demonstraţii, de care ar trebui să ţină seama cei responsabili de soarta culturii noastre: „Deşi nici unul dintre miniştrii Culturii din ultimul timp nu a vorbit despre asta, probabil că sunt puţine state care datorează atât de mult revistelor lor literare, cât datorează România.” Urmează o incursiune prin istoria României moderne, cu care Ionuţ Vulpescu îşi demonstreză ireproşabil afirmaţia. Merită să reţinem şi concluzia intervenţiei, prin clarviziunea sa: „Astăzi, sunt în pragul extincţiei (revistele literare, precizarea noastră): unele mai supravieţuiesc datorită bunăvoinţei unor primari sau preşedinţi de consilii judeţene – depinzând, deci, de ciclurile electorale –, altele prin tot felul de proiecte limitate în timp. Nici măcar nu mai sunt multe: o listă exhaustivă a publicaţiilor care au nevoie de sprijin nu ar depăşi 14-16 titluri, din care cele mai multe sunt ale Uniunii Scriitorilor. Reviste care au supravieţuit peste 100 de ani – într-o ţară în care nici minunile nu ţin decât 3 zile – riscă acum să-şi înceteze apariţia şi, odată cu dispariţia lor, am asista la încheierea procesului de deculturalizare a societăţii româneşti. Iată de ce consider că sprijinirea prin lege şi prin buget a publicaţiilor culturale de prestigiu şi de tradiţie ale României trebuie să se constituie într-o prioritate strategică a anului acesta. Orice întârziere poate duce la secarea unei fântâni care ne alimentează de aproape 200 de ani.”


Povestea unor versuri inedite

Semnalăm şi aici (a se vedea şi cronica lui Cosmin Ciotloş dintr-un număr anterior) o apariţie editorială- eveniment, surprinzătoare şi admirabilă: un volum de poezii inedite de Petre Stoica, intitulat Unsprezece adnotări lirice la covoarele Şerbanei, scris în anul 1975 şi apărut acum la Editura Brumar din Timişoara. Cartea elegantă e îngrijită de Marcel Tolcea, care e şi autorul unui frumos Cuvânt înainte, unde povesteşte istoria cărţii: „Înainte de plecare, Doamna Drăgoescu m-a întrebat cine e bărbatul ale cărui fotografii se derulau pe monitorul computerului meu. I-am răspuns ca şi cum le-aş fi făcut cunoştinţă: Petre Stoica. Apoi am adăugat: «A plecat anul ăsta, în 21 martie». A tresărit, s-a reaşezat şi, vizibil tulburată, mi-a spus că l-a cunoscut cu mulţi ani în urmă, că încă nu ştie dacă l-a iertat şi că el, Petre, i-a dedicat un ciclu de poeme. De mult! Mi-a promis că îmi va trimite originalul. Aşa a fost.” Povestea acestei cărţi arată că vieţile noastre au straturi, nişe, firide, care le fac misterioase şi de o bogăţie care se iveşte când nici nu te aştepţi.


Radicalisme bizare

În ACOLADA (nr. 2, 2014), Nicolae Prelipceanu aminteşte experienţa unui profesor de la Litere care, recomandând studenţilor săi să citească o carte care număra mai mult de 200 de pagini, a primit de la unul din ei (se pare unul din cei mai buni!) următoarea replică: „Noi nu citim cărţi mai mari de 200 de pagini”. Nicolae Prelipceanu comentează: „Răspunsul e năucitor pentru profesor, la gândul că majoritatea cărţilor fundamentale ale culturii univerale cam au peste două sute de pagini, dar nu doar de asta, ci din pricina criteriului pur statistic sau material aplicat unui domeniu spiritual cum este literatura şi cultura în general. Chiar aşa, te gândeşti brusc la marile romane ale lui Thomas Mann, la Proust, la Divina Comedie, la marile romane ale lui Vargas Llosa şi aşa mai departe şi tot mai departe. Despre Odiseea şi Iliada sau Faust să nu mai vorbim că trezim rânjetul lor. Dar Ulise de Joyce? Nici el n-are nicio şansă la ei, că nici acesta nu-i o plachetă.” Mărturisim, întrebările fără răspuns ale lui Nicolae Prelipceanu sunt şi ale noastre şi n-avem idee cum s-a rezolvat situaţia: oare generaţia acelui student la Litere, care judeca literatura cu un metru atât de special, chiar va fi eliminat cărţile de peste 200 de pagini din fondul de lecturi? Probabil, totuşi, nu. Cu vârsta, radicalismele bizare se mai atenuează.


Cel mai corupt stat european

Firesc, situaţia din Ucraina preocupă pe toată lumea. În 22 (nr. 10, 11-17 martie) există un grupaj de texte în care se dezbate această temă fierbinte: un interviu cu Wess Mitchell (preşedinte al unui centru american de analiză politică pentru spaţiul Europei Centrale şi de Est), apoi articole semnate de Andrei Cornea, Ileana Racheru, Armand Goşu şi, în fine, Radu Dudău şi Laurenţiu Pachiu, din a căror cercetare desprindem câteva date de interes: „Potrivit Transparency International, Ucraina era în 2013 cel mai corupt stat european, pe poziţia 144 în clasamentul mondial al percepţiei corupţiei. Punctul nodal al sistemului economic şi politic corupt al Ucrainei e comerţul cu gaze naturale cu Rusia. O mână de oligarhi, proprietari de imense capacităţi industriale energo-intensive – siderurgie şi petrochimie, concentrate în regiunea Dombas –, îşi împart puterea după un sistem de clanuri sub al căror patronaj se află partide, trusturi media şi mecanisme subterane de sifonare a resurselor politice.” Ca să înţelegem de ce se întâmplă acum, acolo, ceea ce se întâmplă, trebuie să avem cunoş- tinţă neapărat de aceste realităţi.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara