Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

„Am vrut să înzdrăvenesc versurile“

Revista SCRISUL ROMÂNESC (nr. 2, 2014) marchează ziua de naştere a lui Marin Sorescu (dacă ar fi trăit, poetul ar fi împlinit, la 29 februarie, 78 de ani!). Aşa cum face, de altfel, şi România literară, chiar în acest număr, prin comentariul critic al lui Daniel Cristea-Enache. Revista din Craiova publică un interviu cu Marin Sorescu, realizat de Carmen Firan, în anul 1978, dar şi texte inedite ale scriitorului, comunicate de fratele său, George Sorescu: două poeme, pagini de jurnal şi un mic eseu intitulat „Nu cred în viziuni”. Din acesta, reproducem începutul: „Am vrut să democratizez poezia. Pentru asta, ziceam, n-o să mi se taie capul. Au încercat unii. Eu m-am ferit. Am vrut să înzdrăvenesc versurile, ţinute prea mult în borcanele cu eter, să le fac să se transforme ele însele în spectatori sănătoşi ai lumii. Am dat însă aurul fals al retoricii pe simţirea curată a zâmbetului cu dinţi de os. ” Lecţia lui Sorescu rămâne valabilă şi se poate preda chiar şi astăzi.


O privire liniştitoare asupra stării literaturii

În ARGES (nr. 2), Dumitru Augustin Doman îi adresează o întrebare în două trepte lui Gheorghe Grigurcu: plecând de la tirajele cărţilor româneşti în abruptă diminuare, prozatorul e curios să afle dacă e vorba de o criză a lecturii, a cititorilor şi dacă aceasta atrage după sine şi o criză a receptării critice. Răspunsul criticului e liniştitor. „Acum tirajele cele mai generoase le au, aşa cum ştim cu toţii, titlurile literaturii de consum. Adică ale acelui tip de marfă textuală, comparabilă cu produsele obţinute pe bandă rulantă pe care le găsim în supermarketurile înţesate de public. Nu e un fenomen care ne-ar putea entuziasma, dar nici nu cred că e chiar un scandal.” Cât despre criza criticii, Gheorghe Grigurcu nu crede în ea: „Răspund negativ măcar din două pricini. Mai întâi, critica noastră nu a dezertat, nu a lăsat locuri vacante, aşa cum s-a crezut o vreme (simplă iluzie optică: pe de-o parte, era normal ca unii din slujitorii săi să dispară din scenă ori chiar din viaţă, pe de alta, au apărut mereu noi oficianţi, nu o dată înzestraţi, purtaţi de naturalul flux generaţionist). În al doilea rând, critica a devansat ispitele metodologice, care, la un moment dat, riscau a o oculta, împingând-o într-un spaţiu al exerciţiilor formale, vidat de emoţia estetică.” Sunt de luat în seamă consideraţiile lui Gheorghe Grigurcu, iar revista care le publică e de citit.


O sentinţă irevocabilă

Publicăm în acest număr al revistei un anunţ al ICCJ privitor la Mircea Iorgulescu, aşezat sub titlul: „Criticul literar Mircea Iorgulescu nu a fost colaborator al Securităţii”. Stirea respectivă a foat preluată de mai multe publicaţii, am găsit-o, de pildă, şi în numărul 454 (27 februarie- 5 martie) al revistei OBSERVATOR CULTURAL. Ne bucură această (prea?) târzie reparaţie morală, cu atât mai mult cu cât ne-am implicat în această cauză, găzduind cele două articole semnate de Gabriel Andreescu, iar Mircea Iorgulescu a fost o prezenţă semnificativă în redacţia României literare, într-o perioadă şi care numai simplă nu a fost. Este regretabil că nici despărţirea de trecut nu izbutim să o facem cu acurateţe şi se ajunge la asemenea situaţii – să se distrugă nedrept reputaţii şi destine.


Steinhardt, în actualitate

În revista 22 (nr. 8, 2014), Tania Radu, la rubrica sa Chenzina literară, sub titlul „N. Steinhardt: unghiul de fugă”, încearcă să lămurească dacă acest strălucit cărturar „a fost numai un eseist sau a fost şi un critic literar, în adevăratul sens al cuvântului”. Articolul din 22 al Taniei Radu este de fapt un fragment dintr-un studiu introductiv la volumul Drumul către isihie. Ispita lecturii, Mănăstirea Rohia, în curs de apariţie la Editura Polirom. Cercetarea şi analiza Taniei Radu ni se par bine făcute: „Citit azi, scrisul lui de atunci are însă un curios efect energizant. «Metoda» detecta (în diversele texte literare scrise în epocă de autori români, precizarea noastră) de fapt atomii indestructibili ai culturii, prost combinaţi, fireşte, dar încă acolo, disponibili oricând pentru o mai fericită reorganizare. Steinhardt nu oboseşte să combine, să încerce , să suprapună, să verifice. Experimentează imperturbabil, ca un harnic chimist, cu ce are la îndemână.” N. Steinhardt reprezintă un caz cu totul excepţional, şi ca evoluţie umană, şi ca devenire culturală şi spirituală, de aceea orice lectură critică serioasă care îi este consacrată, cum e şi aceasta datorată Taniei Radu, ne stârneşte interesul.


Din sumar

Din sumarul revistei LUCEAFARUL DE DIMINEATA (nr. 2, 2014), pe lângă obişnuita cronică literară a lui Dan Cristea (de dată aceasta, la antologia de poezie lumină, încet de Marian Drăghici), pe lângă poemul de pe prima pagină al lui Eugen Suciu („… drumul mâinii până la pahar e un vers de necitit// pe la mese/ viaţa se sfărâmă între degete cuvinte buimace…”), am reţinut şi articolele semnate de Radu Aldulescu şi Ioan Groşan. Amândoi sunt prozatori şi amândoi, iată, citesc şi scriu despre cărţi ale altora. Aldulescu – despre poezia lui George Izbăşescu, iar Groşan – despre Stăpânul spaimei, romanul recent publicat de Cornel Ivanciuc. Această practică a celor cei doi prozatori, de a fi atenţi la cărţile (şi reuşitele!) colegilor lor de scris, este o atitudine ce merită să fie semnalată şi lăudată. Păcat că în Luceafărul de dimineaţă întâlnim iarăşi o neglijenţă care sare în ochi: cronica lui Groşan e ilustrată cu coperta altei cărţi a lui Ivanciuc, una apărută în urmă cu vreo cincisprezece ani, nu cu coperta volumului comentat astăzi.


Oraşul, la intrarea în primăvară

Am scăpat, în sfârşit, de zăpezi, ce ne aşteaptă acum? Aproape de redacţia noastră, pe Calea Victoriei, s-a deschis un şantier, au apărut pichamerele, se sparge strada. Dar se pare că e de bine, nu de rău, cum s-ar putea crede: se lărgesc trotuoarele! Asta chiar era necesar. Nu înţelegem de ce a trebuit să treacă un sfert de secol, de la momentul 1989, ca să se pornească o asemenea lucrare de schimbare la faţă, atât de trebuincioasă, a istoricei artere din centrul Capitalei. Ne întrebăm, deopotrivă, şi de ce nu se restaurează clădirile importante de pe marile bulevarde? Aşa, cu faţadele degradate, cenuşii, ele arată de parcă tocmai am fi ieşit dintr-un război sau din cine ştie ce alt dezastru. Vom aştepta şi cu acest proiect, cum am aşteptat cu lărgirea trotuoarelor, alţi 25 de ani până să demarăm ceea ce este urgent să se facă? Nu avem răspunsul. Tinem să semnalăm în finalul acestei note cu subiect urban un fapt mărunt: s-a reparat, cu chiu cu vai, zona pietonală din dreptul magazinului Eva. A durat anormal de mult, dar s-a încheiat. De vreun an. S-au reconfigurat şi rondurile de acolo. Anul trecut, ele au rămas în stadiul de pământ brăzduit, plin de buruieni şi de o dizgraţioasă tubulatură, ca nişte maţe ale pământului ieşite înafară. Aşa arată rondurile respective şi acum. Si ne mirăm: tot aşa vor rămâne încă un an?! E centrul Bucureştiului, chiar nu-i pasă nimănui dintre cei responsabili?



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara