Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Schimbare la faţă

Numărul 1 din acest an al revistei RAMURI ne întâmpină cu o înfăţişare grafică schimbată în bine, textele şi imaginile sunt elegant şi pregnant puse în pagină. Şi conţinutul revistei aduce noutăţi remarcabile. Gabriel Coşoveanu, redactorul-şef al revistei centenare din Craiova, în editorial, pune corect accentul, vorbind despre Ramuri ca despre adevărata avere a oraşului: „Practic această seriozitate, tradusă în dorinţa de a responsabiliza fiecare semnatar, constituie averea pomenită anterior. Ceea ce transgresează epocile, unele plătitoare de greu tribut ideologic, altele efervescente, iar altele doar terne (cum se întâmplă, de altfel în viaţa oricărui organism, fie el social sau cultural), este ideea de predare a ştafetei sub o anumită cupolă, cu doza cuvenită de ceremonial, cu obligaţia de ordin etic mai întâi, de a respecta un standard valoric, atunci când pe frontispiciul venerabilei instituţii care-şi continuă mersul stă scris Ramuri.” Între punctele de interes ale numărului semnalăm prezenţa Gabrielei Gheorghişor ca titulară a cronicii literare şi a unui alt tânăr critic literar craiovean, Cătălin Ghiţă, cu o rubrică intitulată Cum vă place, apoi, versurile lui Ionel Ciupureanu, rubricile fixe ale unor oaspeţi tradiţionali şi prestigioşi ai craiovenilor (Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu şi Nicolae Prelipceanu), paginile de cronici (echilibrate, la cărţi cu grijă alese) sub genericul Cărţi şi autori în selecţia „Ramuri”, fragmentul tradus de Lavinia Similaru din romanul lui Javier Marias Los enamoramientos şi, mai ales, însemnările publicate de Eugen Negrici, în fapt – fermecătoare fragmente de jurnal.

La ce bun revistele de cultură?

Numărul 4 (41), din octombrie-decembrie 2013, al revistei EX PONTO din Constanţ a marchează 10 ani de existenţă ai publicaţiei căreia îi urăm şi noi viaţă lungă. Suntem solidari cu scriitorii din grupul condus de Ovidiu Dunăreanu, care au creat o revistă de cultură, înţeleasă ca o casă sine qua non pentru scriitorii din Dobrogea şi nu numai. Cunoaştem ce eforturi uriaşe trebuie depuse pentru a întemeia şi a ţine în viaţă o revistă de cultură, mai cu seamă în oraşe lipsite de tradiţie, ce nu sunt deloc prietenoase cu adevăraţii creatori şi unde edilii se dau în vânt după carnavaluri stridente şi kitschoase. Scriind despre aniversare, Angelo Mitchievici aminteşte un episod neplăcut: „În încercarea, aş îndrăzni să spun, dramatică, de a oferi un sprijin financiar într-o situaţie de criză pentru revistele de cultură, domnul Nicolae Manolescu, preşedintele USR, ascultă stupefiat replica unui ministru al Culturii, profesor universitar, autor de cărţi şi evident de articole publicate în reviste: «La ce bun revistele de cultură, de ce trebuie ele susţinute când şi aşa nu le citeşte nimeni!» Întrebarea era una pauşală, invocând o categorie aparte din vastul cadru revuistic, cea a revistelor de cultură, din care face parte şi revista Ex Ponto. Aş relua întrebarea particularizând: la ce bun o revistă ca Ex Ponto?” În articolul său, Angelo Mitchievici răspunde absolut convingător la această întrebare. Bine ar fi să citească textul său şi acel fost ministru al Culturii, invocat de eseistul constănţean, poate va pricepe şi el, în sfârşit, la ce bun revistele de cultură.

În Austria, acasă

În revista DILEMA VECHE (numărul 522, 13-19 februarie), Andrei Manolescu semnează un articol intitulat Valea Prahovei din Austria în care descrie sugestiv exodul românilor, iarna, în Austria, ţară care este luată în stăpânire de conaţionalii noştri dornici de sporturi de iarnă şi de distracţie civilizată. Iată ce atmosferă românească e de întâlnit pe şoselele din Alpi: „Parcă sîntem numai între noi, românii. Polonezul cu Toyota grej e un intrus cumsecade. A apărut pe drumul care vine de la Bratislava, probabil. Şi bineînţeles că nu are habar că noi sîntem, aici, un fel de navetişti anuali, că drumul ne e la fel de familiar, cum ne era, odată, şoseaua de pe Valea Prahovei. Ba chiar, hai s-o recunoaştem, aici e chiar noua noastră Vale a Prahovei. Dunărea e şi ea pe aproape, cu valsurile ei, adică şi cu al lui Ivanovici, al nostru, ca să nu mai spunem că pe Strauss şi pe Mozart i-am cunoscut dintotdeauna şi ne sunt dragi. Şi ei sunt de-ai noştri.” Am putea exclama: Austria, pământ românesc! Nu sună rău.

Confesiunea unui cărturar

În revista APOSTROF (nr. 1, 2014), Nicolae Balotă răspunde la câteva întrebări adresate de Carmen Elena Andrei. Confesiunea cărturarului este de citit fiindcă ea conţine detalii preţioase de biografie şi de creaţie. Reproducem un fragment: „Astfel, la eliberarea mea din domiciliul obligator de la Lăteşti, i-am regăsit şi pe prietenii mei din fostul Cerc Literar de la Sibiu în plină efervescenţă. Se simţeau efluvii mai blânde, primăvăratice oarecum, promiţătoare pentru creatori, în aerul de ţară. Se vorbea despre «dezgheţul» din alte ţări «socialiste» sau de «democraţie populară». Un asemenea «dezgheţ» se petrecea şi la noi, în 1965 şi în cei câţiva ani următori. Desigur, intrarea în câmpul literar pentru unul ca mine abia ieşit din detenţie, total necunoscut în lume literelor nu a fost lesnicioasă. A trebuit să treacă un timp, în care am lucrat ca „negru” al unor prieteni pentru ca să pot începe a publica. Dar nu publicarea era pentru mine marea problemă, care ştiam că se va rezolva favorabil mai devreme sau mai târziu, ceea ce s-a şi petrecut. Problema era aceea a ce anume urma să public. Eram pus în faţa unei alegeri esenţiale.”

Goblenuri şi filigrane

Din revista OBSERVATOR CULTURAL (nr. 452, 13-9 februarie), reţinem pagina de traduceri semnată de Şerban Foarţă. Sub genericul Cinci Valentine, sunt publicate versiunile în româneşte ale unor poeme semnate de Charles d‘Orléans, Paul Verlaine, Edgar Allan Poe şi (probabil) William Shakespeare. Iată, cum sună în transpunerea poetului Şerban Foarţă începutul unei Valentine dedicate lui Frances Sargent Osgood de cel care a scris Annabel Lee, Corbul sau Ulalume: „Fie-i sortite-aceste rime celei/ PRvind cu ochiul luminos al stelei/ Ce-Aici găsi-va propriu-i nume – care/ TaiNic rămâne-va cui mult noroc nu are…” E lăudabil că, în vremurile acestea grăbite şi jalnic de superficiale, mai există oameni iscusiţi, pasionaţi de goblenuri şi de filigrane verbale, aşa cum e Şerban Foarţă.

Aşteptând liftul

Şi fiindcă vorbeam despre spiritul vremurilor noastre: cineva ne-a povestit următoarea scenă. Cunoştinţa noastră se pregătea să ia liftul, în holul blocului unde locuieşte. Alături, aşteptând şi ea liftul, o tânără îmbrăcată cu gust, cool, vorbea la mobil. Chiar dacă nu voia să tragă cu urechea, omul nostru n-a avut încotro, a auzit cu claritate replica memorabilă în felul ei, pe care, la un moment dat, domnişoara, cântârind atent ce avea să spună, a rostit-o cu gravitate către cel/ cea cu care purta dialogul telefonic: „Asta nu e wow, dar nu e nici naşpa!” Ascultând-o pe de altfel agreabila persoană din noua generaţie, prietenul nostru şi-a amintit observaţia cuiva: „Limba română e grea!” şi i-a dat dreptate: limba română e grea, dar, în plus, s-ar zice şi că şi-a cam ieşit din maluri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara