Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

O precizare redacţională

Am spus şi în alte rânduri, mai spunem o dată cum se petrec lucrurile la România literară în privinţa receptării critice a noilor apariţii editoriale: numai şi numai cronicarii aleg cărţile care intră în atenţia lor. Nimeni din redacţia revistei România literară nu intervine, indicând/ dictând/ sugerând cronicarilor despre ce cărţi să scrie şi, Doamne fereşte!, cum să scrie despre acele cărţi. E un semn de respect elementar faţă de colaboratorii noştri, faţă de deţinătorii de rubrici: din moment ce le acordăm încrederea de a semna în paginile revistei, e de la sine înţeles că îi considerăm nişte instanţe de valorizare critică competente – aşadar, sunt în măsură ei înşişi să hotărască, fără imixtiuni, despre ce scriu şi cum scriu. Aceasta e procedura obişnuită şi orice altă practică este străină de redacţia noastră. Aducem această precizare spre ştiinţa celor care ţipă ca din gură de şarpe că sunt victimele unor campanii de demolare ori ale unor conspiraţii ale tăcerii puse la cale de redacţia noastră. Tot ce contează pentru revista noastră este spiritul critic şi niciodată nu transformăm adversităţile faţă de persoana autorului în judecată de valoare negativă asupra cărţii sale. Avem însă bănuiala că precizarea noastră este, din nefericire, inutilă: fiindcă aceia care cred altceva ne transferă nouă modul lor deformat de a gândi (probabil, ei dacă ar fi în locul nostru ar face ceea ce ne acuză pe noi că facem şi nu facem!) şi niciodată nu se vor lăsa convinşi că există şi comportamente corecte.

Anomaliile din viaţa noastră literară

Vrem să semnalăm aici, când şi când, unele dintre anomaliile care se întâlnesc în viaţa noastră literară, cu efecte nicidecum benefice asupra reliefului literaturii de astăzi. Începem cu ceea ce am numi linguşirea tinerilor de către bătrâni. Într-adevăr, de ani de zile, avem exemple bine cunoscute de scriitori din generaţiile mature care nu se dau în lături de la niciun giumbuşluc numai să le intre în graţie celor tineri. Iar în ultima vreme, când s-a ascuţit lupta aceasta zadarnică dintre generaţii, se adaugă noi şi noi cazuri, deplorabile, ridicole, credem noi. Nu dăm nume, cel puţin deocamdată, dar ele sunt ştiute de toţi cei care urmăresc fenomenul, căci se disting uşor, dintr-o ochire. Cum se explică această ploconeală a unora dintre scriitorii consacraţi în faţa celor din noua generaţie? Sunt primii nişte persoane marcate de comunism, locuite de o culpă abstractă şi împovărătoare? Este vorba aici de un complex al părinţilor în faţa copiilor lor de care se simt depăşiţi încât ajung să se comporte răsturnat, ca nişte copii ai copiilor lor? E un semn de slăbiciune, de nesiguranţă, de neîncredere în propriul scris şi, totodată, o încercare (disperată şi nerealistă) de a-şi salva cumva poziţia literară, de a obţine prestigiu prin iluzoria prelungire în generaţiile care le supravieţuiesc fizic, sperând că astfel îşi asigură o posteritate literară într-o perioadă când codurile de expresivitate literară au o viaţă extrem de scurtă, se devalorizează accelerat? Probabil că da, oricum, socoteala de-acasă a acestor confraţi vârstnici nu se potriveşte cu cea din târg şi ei, care doresc să „se scoată” prin această manevră, tot nu scapă de ce le era teamă – indiferenţa nouveniţ ilor şi sentimentul propriei ratări.


Înlăturarea prin detractare

Revista 22 (nr. 23) consacră o pagină prezentării noului volum publicat de Vladimir Tismăneanu la Editura Humanitas, Efigii ale unui coşmar istoric: cartea este recenzată de Marius Stan şi sunt reproduse fragmente din discuţia de la lansarea de la Bookfest, la care au participat Lidia Bodea, Ioan Stanomir şi Horia-Roman Patapievici. În intervenţia sa, acesta din urmă pune un interesant accent – demonizarea la care au fost supuse, în aceşti ani, anumite personalităţi româneşti, exemplificând chiar cu Vladimir Tismăneanu: „În 2000, Vladimir Tismă- neanu era un personaj despre care toată lumea vorbea de bine. Era frecventabil, adică. În 2005, continua să fie frecventabil. Nu scria toată lumea despre Vladimir Tismăneanu, dar cărţile lui nu scoteau pe nimeni din minţi, apariţia lui publică nu deranja pe nimeni şi, în orice caz, nu exista o falangă de detractori care să-şi fi făcut însuşi conţinutul vieţii lor din denigrarea, persiflarea, falsificarea lui Vladimir Tismăneanu.” Horia-Roman Patapievici fixează cu precizie momentul când lucrurile s-au schimbat în rău pentru imaginea publică a lui Vladimir Tismă- neanu, şi anume data de 18 decembrie 2006, când acesta a prezentat în Parlament Raportul de condamnare oficială din partea statului român a regimului comunist din România. Atunci şi din acest motiv s-a declanşat o uriaşă operaţiune de maculare a sa. Şi nu este un caz izolat: însuşi Horia-Roman Patapievici a trecut printr-o astfel de orchestrată operaţiune de compromitere şi denigrare. Iar de curând, alţii şi alţii. Se încearcă înlăturarea personalităţilor incomode prin metoda detractării violente: pare a fi o regulă a vieţii publice actuale.


De vacanţă: românii pe drumurile Greciei

Dacă în DILEMA VECHE (nr. 591) ni se spune de ce iubesc străinii ţara noastră, ar trebui să ne întrebăm şi de ce iubesc atât de mult românii alte meleaguri. Cum ar fi, de pildă, Grecia. Grecia, ajunsă pe marginea prăpastiei, Grecia, care le produce insomnii liderilor europeni, Grecia, acum, când au început vacanţele, a fost luată cu asalt într-un chip copleşitor de turiştii români cu totul nepăsători la ideea de catastrofă iminentă care ameninţă această ţară. Pretutindeni, prin hotelurile de lux, ca şi în modestele studiouri de închiriat, pe plajele celebre şi pe cele mici şi sălbatice, ascunse prin cine ştie ce golfuleţ, departe de şoselele turistice, pe puntea ferryboatului care duce spre Thassos ori prin tavernele şi pe uliţele vreunui sat pierdut în munţi, compatrioţii noştri – expansivi şi la ei acasă, hotărâţi să se distreze cu orice preţ, ignorând dezastrul – sunt majoritari în comparaţie cu turiştii proveniţi din oricare alt stat european. În niciun oraş românesc, oricât ai căuta, nu întâlneşti reunite atâtea maşini cu numere de înmatriculare din toate judeţele patriei, aşa cum vezi în aproape orice staţiune din nordul Greciei, de la Marea Egee. Pe lângă numărul de români prezenţi acolo, chiar şi grecii par minoritari în ţara lor. Asocierea cea mai potrivită a acestei imagini a românilor pe drumurile Greciei e aceea cu un film serial ce putea fi văzut prin anii ’70 ai secolului trecut, intitulat, dacă ţinem bine minte, Invadatorii: era invazia unor extratereştri care veniseră pe Pământ cu chipuri omeneşti şi-i înlocuiau treptat pe pământeni, devenind ei, pe nesimţite, stăpânii planetei. Îţi vine să zici banal şi convins: Grecia, pământ românesc!


Tot de vacanţă: România care ne place

În Oltenia de sub munte, la câţiva kilometri de mânăstirea lui Brâncoveanu de la Horezu, în comuna Măldăreşti, există un complex muzeal extraordinar, cunoscut sub numele de Culele de la Măldăreşti: Cula Greceanu, datând de la începutul secolului al XVI-lea, Cula Duca, ridicată cu trei sute de ani mai târziu şi, în faţa ei, casa de vacanţă, construită în anul 1912, de fruntaşul liberal I. G. Duca. Locul este minunat: liniştea, priveliştea, măreţia naturii, dealurile împădurite, pârâiaşul limpede din apropiere, cerul înalt, văile cu pajişti verzi, florile ca odinioară, brazii şi castanii seculari ai parcului, totul te conectează la ritmul cosmic, la durata eternă. Iar construcţiile sunt impresionante: prin echilibrul formelor, prin armonie, prin trăinicie şi ingeniozitate, prin bunul-gust desăvârşit. Cât despre casa de vacanţă a celui ce avea să devină prim-ministru al ţării, ea ar trebui să fie vizitată de toţi cei care-şi fac astăzi vile disproporţionat de mari, scumpe şi oribile: aceştia poate ar învăţa de la interbelici măcar o fărâmă din ceea ce însemna atunci confort şi bună locuire a spaţiului, eleganţă cu măsură, respect faţă de natura în care orice întocmire omenească se încadra, fără s-o agreseze. Acesta este unul dintre locurile de pe harta noastră unde s-ar cuveni să vină măcar o dată cei care doresc să vadă întrupată inspirat partea de frumuseţe, de celestitate din fiinţa românilor. Şi o informaţie importantă: Cula Greceanu, de o valoare inestimabilă, este de vânzare – moştenitorii familiei Greceanu cer pe ea suma de 450 000 de euro. Statul român, prin Ministerul Culturii, are datoria să ofere imediat această sumă şi să devină proprietarul culei. Altfel, ne vom trezi cu cine ştie ce „investitor” de pe cine ştie unde că va ajunge stăpânul nepăsător/ iresponsabil al locului şi noi vom pierde un vestigiu valoros pentru identitatea naţională.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara