Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Copita dlui Ghinea

Am citit deseori cu interes articolele lui Cristian Ghinea din DILEMA VECHE. Intitulat „Griji luxemburgheze”, articolul din numărul 591, 11-17 iunie, ne ridică un măricel semn de întrebare, privitor atât la seriozitatea autorului, cât şi la calitatea informaţiei lui. Iată: „Academia Română cu Nicolae Breban, oricâte ceremonii frumoase ar produce, e din filmul cu Ceauşescu, nu din cel cu Marele Duce (al Luxemburgului – n.n.). Şi nu pentru că vorbeşte Breban prostii, acesta e doar un simptom, ci pentru că Academia Română e un exemplu de proastă guvernare. Ştiţi câte institute de cercetare are Academia? Câteva zeci. Aţi auzit de vreunul dintre ele? Ştiţi nume de rezonanţă măcar europeană date de cercetarea patronată de Academie? […] Dacă Academia Română ar dispărea mâine, nu am simţi nici o lipsă”. E dreptul dlui Ghinea, mai puţin simţitor din fire, să nu fie afectat de dispariţia „forului de traficat prestigiu”, cum numeşte, cu eleganţă, Academia, dar de ce ne crede pe toţi părtaşi la convingerea d-sale? Mai ales că, după cum rezultă din elogiul adus în articol înaltului for, dl. Ghinea e cât se poate de prost informat cu privirea la membrii Academiei şi la activitatea institutelor ei. Ca să lăsăm la o parte faptul că nu pare să ştie mai multe nici despre cum funcţionează institutele, „guvernate” de Academie. Vorbeşte gura fără dl. Ghinea: din care iese o prostie capabilă s-o concureze pe aceea a lui Breban. Are dl. Ghinea date exacte? A cercetat d-sa activitatea institutelor academice? A citit Statutul? Toţi academicienii sunt nişte iluştri necunoscuţi, numai fiindcă nu-i cunoaşte d-sa? Mai presus de toate, supărător e şi tonul superior-ironic al articolului: „ Plus că am putea avea (dacă Academia ar dispărea – n.n.) un parc nou şi frumos pe Calea Victoriei (în fine, o informaţie exactă! –n.n.), dacă dăm la o parte gardul care înconjoară sediul Academiei”. Asta înseamnă să dai o copită, fără măcar să arunci, ca măgarul, o privire înapoi.


Iar şi iar despre timbrul cultural

Hotărît lucru, Lidia Bodea a făcut o obsesie din problema timbrului cultural. Într-un interviu din „România liberă”, citat cu suspectă aprobare de Marius Chivu în acelaşi număr din „Dilema veche”, purtătoarea de cuvânt a lui Liiceanu la Editura Humanitas, mărturiseşte că „dinspre AER (Asociaţia Editorilor din România) avem pe rol campania care vizează timbrul literar” (Cultural, dragă doamnă). În acest moment, aşteptăm decizia Avocatului Poporului şi avem perfect întemeiată speranţa că această anacronică şi ne-europeană lege a timbrului literar (sic!) să fie declarată neconstituţională, cum, în fond, şi este”. Chiar aşa! Nu ştim pe ce contează Lidia Bodea când aşteaptă ca Avocatul Poporului, un surdo-mut binecunoscut, să se pronunţe. În orice caz, n-ar trebui să conteze că va declara legea ca neconstituţională, fiindcă nu e treaba lui, ci a Curţii Constituţionale. Care, de altfel, s-a pronunţat, cu câţiva ani în urmă, în favoarea constituţionalităţii legii. Ar fi cât se poate de neconstituţional, şi totodată amuzant, ca Avocatul Poporului să iasă tocmai în acest caz din muţenia lui de schimnic pe banii contribuabilului. Cât despre „consecinţele nefaste” pentru consumul cultural pe care o astfel de lege le-ar (sic!) avea, numai Chivu ştie. Dacă, în loc să încerce să-l scoată din muţenie pe Avocatul Poporului, editurile şi-ar declara onest tirajele, s-ar vedea şi cum stau cu cifra de afaceri, pe care taxa de timbru n-o influenţează în alt fel astăzi decât ieri, de când legea se aplică. Nimeni n-a vorbit de o nouă lege, ci doar de amendarea celei existente. Repetăm a nu ştim câta oară că amendamentele propuse au în vedere doar transparenţa tirajului şi nu suplimentează costul actual pe exemplar. E regretabil că reaua-credinţă a editorilor, care pretind, fără nici un temei real, a fi ameninţaţi cu falimentul de legea timbrului, e salutată cu inconştientă voioşie de către colaboratorul permanent al „Dilemei vechi”, aflat, nu prima oară, în afara adevărului: din motive personale, care nu ne scapă.


De ce a dispărut FILIT

Organizatorii FILIT au anunţat că ediţia a treia a Festivalului, care urma să se desfăşoare la toamnă, nu va mai avea loc. Autorităţile locale susţin că organizatorii s-au pripit şi că, în ce le priveşte, ele n-au cerut renunţarea la Festival. După suspendarea preşedintelui Consiliului Judeţean, care a fost iniţiatorul manifestării ieşene şi sufletul ei, autorităţile au solicitat un audit. Suficient pentru a induce îndoiala cu privire la felul cum au fost cheltuiţi banii la primele două ediţii. Ceea ce autorităţile locale nu par să înţeleagă este că un Festival de talia FILIT nu se poate face cu bani puţini. E limpede că auditul cu pricina viza prezumţia de vinovăţie a preşedintelui suspendat al Consiliului Judeţean, ca şi cum acesta ar fi ţinut Consiliul, acelaşi în 2013 şi 2014 ca şi în 2015, neinformat şi neconsultat, aprobând banii de capul lui. Legea fiind clară, în această privinţă, clare sunt şi motivele auditului. Rezultatul este că un Festival care s-a bucurat de mare succes, contribuind din plin la eventuala alegere a Iaşului drept capitală europeană, e practic desfiinţat din cauza unor rivalităţi politice. Reacţiile au fost foarte severe. Citiţi articolele lui Mircea Vasilescu din „Adevărul” şi Carmen Muşat din „Observator cultural”, care atrag atenţia asupra faptului că nu se pot face manifestări culturale de anvergură dacă la fiecare schimbare politică se schimbă şi proiectele culturale. Exemplul Sibiului, al Alba Iuliei, al Sectorului II Bucureşti, al Clujului şi al altor oraşe şi judeţe arată că stabilitatea politică e favorabilă culturii. O lecţie pe care ar trebui s-o înveţe toţi oamenii politici: să nu lege schimbarea echipei de la conducere de schimbarea unor proiecte culturale care pretind mai multe legislaturi la rând, altfel spus, o anumită continuitate.


„O iconoclastie primitivă”

În revista ARGEŞ nr. 6, Dumitru Augustin Doman îl invită pe Gheorghe Grigurcu să exprime un punct de vedere privind „lupta dintre generaţiile literare”. Tăioasă, dar fin argumentată, analiza făcută de reputatul critic literar se reţine. Reproducem aici mai multe pasaje din textul său care merită să fie cunoscut nu doar de cititorii revistei piteştene: „Am putea aprecia ţinuta culturală a generaţiilor 60 şi 80, prima, e adevărat, consolidată de inserţia în textura sa a unor întârziaţi mai în vârstă, nu o dată străluciţi. Aveau loc, inclusiv prin aportul vârstnicilor, branşări atât la interbelicul nostru execrat de cârmuirea comunistă, cât şi la ambianţa europeană, parţial eliberată de regimul carantinei ideologice. În schimb, aşa-zişii douămiişti au adus spectacolul unei manifestări în afara canonului cultural. Frecvent, mult prea frecvent, un existenţialism simplificat, sordid, sustras oricărei conştiinţe normative, fie şi al uneia numite familiar „buna creştere”. O vulgaritate prea ostentativă pentru a nu avea aerul unei mode cu viaţă scurtă, al unui accident. Fără nicio privire aruncată în trecut sau în viitor, în această înscenare a unui prezent de doi bani.” Gheorghe Grigurcu observă şi reliefează cu fineţe şi nepotrivirea şocantă dintre mizerabilismul autorilor de beletristică douămiişti şi opţiunile comuniste ale unor critici şi eseişti din această promoţie: „Câţiva tineri critici şi eseişti optează pentru «valorile» comunismului. Adică privesc totuşi în urmă, dar nu într-acolo unde s-ar fi cuvenit, ci spre, cum s-ar zice, o groapă de gunoi a istoriei, aspirând miasmele ei fetide. O stranie juisare de tipul unei perversiuni. Condamnă restabilirea legăturilor cu perioada noastră interbelică, asemuind-o cu pomădarea şi dichisirea unui cadavru, întind peste veac o mână amicală tendenţionismului gherist cel cu atât de nefaste consecinţe, ba chiar nu se dau în lături de la, incredibil, «estetizarea» lui Ceauşescu. Aceasta e în fapt, d-le C. Rogozanu, dichisirea unui cadavru săvârşită de confratele dvs., Alexandru Matei, care-l acoperă până şi cu zorzoane avangardiste. Enormitatea se asociază de minune cu umorul involuntar, cel mai savuros tip de umor.” Autorul textului din Argeş completează portretul colectiv al acestei promoţii cu alte trăsături: „Un punct slab al douămiiştilor îl constituie neîndoios ignorarea predecesorilor, producând un vertij al golului astfel ivit. Nesocotirea reperelor culturale merge până la o iconoclastie primitivă, sub chipul unei liste de autori «expiraţi», adesea dintre cei mai de seamă.” Sau: „Azi, ce întâlnim la scriptorii noştri? Dejecţii nu doar mentale, ci şi fiziologice. Din păcate aproape numai un asemenea material.” În fine, concluzia criticului privind această luptă dintre generaţii este la fel de limpede şi de expresivă: „o confruntare între mânuitorii de floretă şi nişte inşi care vor să arunce asupra lor găleţi conştiincios umplute cu dejecţiile luate dintr-o hazna.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara