Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Damenwahl

Doamnele invită la dans: iat-o pe distinsa doamnă Alina Gorghiu, juristă, om politic emergent, copreşedinte al PNL, trecând cu bine testul de sinceritate propus de Elena Vijulie la DG24 duminică seara: la întrebarea referitoare la romanul preferat, cititoarea până aci bine pitită în omul politic a răspuns cât se poate de sincer, cum cerea regula jocului: Invitaţie la vals de Mihail Drumeş. Suntem bucuroşi să constatăm că un clasic al literaturii porno din România n-a fost uitat, ocupându-şi cuvenitul loc de cinste în bibliografia politicienilor actuali.

Bucureştiul zilelor noastre

Ne-am întrebat nu o dată ce supranume ar trebui să poarte Bucureştiul zilelor noastre, ce formulă ar fi nimerită să-i rezume spiritul. Micul Paris, sau oraşul florilor şi al parcurilor, sau oraşul bisericilor, sau oraşul lacurilor limpezi, sau oraşul unde Orientul şi Occidentul se întâlnesc? Nu, nu, din păcate niciuna dintre aceste sintagme nu i se (mai) potriveşte. Pentru noi, locuitorii săi, apare clar că o altă trăsătură a sa iese în evidenţă. Una deloc onorantă. Bucureştiul ar fi capitala cu străzile mereu sparte, permanent în şantier, ar fi oraşul niciodată gata/ isprăvit/ aranjat/ pus în ordine. Cei care trăim aici cunoaştem foarte bine această stare de lucruri: se repară o arteră de circulaţie şi când respirăm uşuraţi şi zicem cât a durat, dar acum strada asta sau bulevardul ăsta, în sfârşit, e gata, ne pomenim că apare altă echipă de muncitori care strică tot ce-a făcut cea dinainte, adică sparge din nou trotuarul sau carosabilul ca să introducă cine ştie ce conductă de apă, de pildă. Şi apoi peticesc locul ca vai de lume. Şi credem c-am scăpat? Nu, nici pomeneală! După cei de la apă vin cei de la gaze, şi apoi cei de la electricitate, şi apoi cei cu cablurile tv, şi apoi cei de la canalizare. Şi tot aşa. Oraşul e permanent în şantier, în lucru, neterminat, răscolit, ceea ce este supărător până la insuportabil. Ne-am putea întreba de ce nu se munceşte după un plan gândit, de ce nu se coordonează lucrările astfel încât atunci când intră în reparaţie o stradă ea să fie complet reabilitată, o dată pentru totdeauna, sau măcar o dată pentru o sută de ani, ca în celelalte capitale europene? Dar, sigur, întrebările logice nu-şi au locul aici, la noi, unde totul se ia în uşor şi unde totul merge oricum. Şi unde să faci treaba temeinic pare o glumă bună pentru fraieri, rege fiind comisionul.

Promisiuni duse pe apa sâmbetei

À propos de felul cum arată oraşul nostru. În revista 22 (nr36), într-un articol despre „clanul primarilor şpăgari”, Mariana Bechir ne reaminteşte câteva dintre promisiunile lui Sorin Oprescu, primarul Capitalei: „Sorin Oprescu nu şi-a respectat niciuna dintre promisiunile făcute, fie ele fanteziste sau nu. Dintre cele mai bombastice proiecte prezentate în campanii, amintim celebra autostradă suspendată, ce urma să traverseze Capitala de la Nord la Sud şi să decongestioneze circulaţia. În campania din 2008, el susţinea că în doi ani proiectul va deveni realitate. Tot în doi ani, spunea Oprescu, populaţia nu va mai plăti căldura, aceasta urmând să fie subvenţionată din profitul realizat din vânzarea energiei electrice produse de CET-urile modernizate.(…) De asemenea, nu a plantat nici cei 600.000 de arbori promişi, Bucureştiul nu va găzdui Jocurile Olimpice în 2020, nu există căprioare pe Esplanadă etc.” N-ar fi rău să reiterăm, din când în când, făgăduinţele nemaipomenite cu care diverşi politicieni s-au prezentat în faţa electoratului la alegeri. Am vedea ce prăpastie există între realitate şi promisiunile electorale şi poate am învăţa atunci să votăm mai atent, cu mintea, nu orbeşte ori după cât de frumos ne minte cineva.

Despre independenţa judecăţii critice

În ARGEŞ nr. 8, Dumitru Augustin Doman îi propune lui Gheorghe Grigurcu să discute despre raportul dintre critic şi scriitor şi, mai larg, despre condiţia criticului literar în spaţiul autohton. Prilej pentru critic să vorbească despre obstacolele pe care le-a avut de înfruntat în trecut ca să-şi păstreze independenţa judecăţii critice, fără concesii. Generaţiile mai vechi cunosc întâmplările, dar pentru cele noi nu strică să le rememorăm, povestite chiar de cel care le-a trăit: „Când mi-am rostit părerea în răspăr cu cea curentă despre deja inflaţionarul Nichita, cum că… «împăratul e gol», s-a iscat un veritabil scandal cu urmări ce încă nu s-au sleit. La fel când, ocupândumă de «identitatea» lui Adrian Păunescu, am indicat caracterul compozit al producţiei acestuia, deci tot un efect de inconsistenţă. Discutat amplu la Europa Liberă, acest text mi-a ridicat în cap autorităţile culturale şi nu numai, ce se simţeau vizate. Nu mi-a fost uşor nici să public un articol, şi el «neortodox», despre Eugen Simion, cel care naviga de pe atunci în două luntri. Şi nici altul despre similarul în bună măsură Marin Sorescu. Urmarea? După cum probabil ştiţi, mi s-a creat o reputaţie de «demolator», de «duşman al valorilor», acuze tangente la cea de «duşman al poporului» de care am avut parte ca student în anul I la Şcoala de Literatură, în urma unor vizite făcute lui Tudor Arghezi şi fostei soţii a lui E. Lovinescu.” Independenţa costă, dar oricât de mult ar costa, niciun preţ nu e prea mare.

„Eu tot aştept momentul…“

În APOSTROF nr. 8 găsim o inteligentă anchetă în care o mulţime de autori sunt invitaţi să răspundă la o singură întrebare: Ce citiţi? Desigur, când respondenţii sunt literaţi, fie ei consacraţi sau doar începători, e de aşteptat că răspunsurile nu vor fi inocente. Există şi unii participanţi la anchetă care indică onest, fără calcule strategice, lecturile de moment, dar cei mai mulţi folosesc ocazia pentru a-şi lăuda prietenii, pentru a-şi afirma alianţele, apartenenţa la o tabără sau alta. Aflăm din răspunsuri nu neapărat care sunt lecturile lor, ci mai ales cum se poziţionează ei pe scena literară actuală, atât de agitată şi atât de divizată. Interesant. De citit. Tot în Apostrof e pusă în dezbatere o carte care a atras şi atenţia cronicarilor revistei noastre, La Echinox, în atelier: Corespondenţă Marian Papahagi – Ion Pop, 1969-1981. Scriu despre acest volum Ovidiu Pecican şi Marta Petreu, care îşi încheie însemnările cu un Post Scriptum ce merită să fie reprodus: „Cineva de la Bucureşti, auzindu-mă vorbind despre Echinox, a replicat imediat că a fost o grupare infiltrată de Securitate. Este pentru a doua oară când aud zvonul acesta, de fiecare dată de la cineva din Bucureşti. Fireşte, nu cred că gruparea a scăpat nesupravegheată de Securitate, prea devenise o forţă literară subversivă. Fireşte, nu exclud posibilitatea ca Securitatea să-i fi şantajat pe câţiva echinoxişti lipsiţi de îndemânarea de a se apăra şi să-i fi făcut informatori. Dacă e aşa, ne aflăm în faţa unei crime în plus, o crimă morală săvârşită de Securitate asupra unor tineri fără prea multe posibilităţi de apărare, iar nu în faţa unei ticăloşii individuale sau de grup… Eu tot aştept momentul când coruperea oamenilor de către Securitate va fi socotită o crimă de natură morală a Securităţii, iar nu una a victimelor.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara