Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

O poveste (tipic?) românească

Am aflat din presă povestea asta. Ea are ceva deopotrivă neverosimil, comic şi absurd, care ar duce-o spre fantasticul pur, dacă tărăşenia n-ar ţine în fapt de un crunt realism. În plus, ni se pare că e semnificativă pentru un anumit fel de a fi al nostru. Aşadar: România urma să se lege la reţeaua europeană de gaz printr-o conductă care să pornească de la Bucureşti şi să ajungă la Ruse, în Bulgaria. Lucrarea trebuia să se încheie la sfârşitul anului 2013 şi, bineînţeles, nu e gata nici acum. Ceea ce nu ne miră: rar isprăvim ceva, se ştie, „zâua zâduia/ noaptea se surpa”. De data aceasta însă la specificul naţional se adaugă o nuanţă nouă, demnă de a fi luată în seamă: nu numai că n-am fost în stare să ducem la bun sfârşit ce am început, dar am eşuat într-un mod lamentabil: am pierdut cârtiţa! Cum vine asta, mai pe înţelesul nostru, al profanilor? Firma românească care executa lucrarea de traversare subterană a Dunării a rătăcit sub pământ „cârtiţa”, utilajul cu care fora canalul pentru a introduce conducta de gaz. Pur şi simplu n-o mai găseşte şi nu are cum să-şi continue treaba: a înghiţit-o pământul, la propriu. Epicul românesc te face să râzi în hohote, dar îţi dă şi frisoane.


Drumurile patriei

Cine merge cu maşina de la Bucureşti prin Alexandria spre Roşiori, Caracal şi mai departe negreşit va avea un şoc. Un drum, acelaşi drum, cu patru chipuri brutal diferite, din realităţi paralele. Şi anume: de la Bucureşti până în apropiere de Alexandria şoseaua e una obişnuită pentru spaţiul autohton, adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Din preajma capitalei judeţului Teleorman însă, brusc şi neaşteptat, şoseaua se schimbă la faţă: e nouă, excepţional de bună (ba, chiar, glumind, excesiv de bună!), o şosea de vitrină - bibilită până în cele mai mici detalii, cu centuri ocolitoare, cu parcări perfect amenajate, cu marcaje impecabile şi cu semne indicatoare aşijderea, cu şanţuri şi podeţe de beton şi balustrade metalice strălucitoare, ce mai, ai impresia irepresibilă că ai fost proiectat în afara meleagurilor natale şi ai nimerit, prin cine ştie ce pliu spaţial, în Austria sau în Elveţia (nu legăm în nici un fel existenţa acestei minunate artere de circulaţie de faptul că se află în judeţul unui cunoscut om politic!). În schimb, după Roşiori, imediat ce tăbliţa indicatoare de pe margine te anunţă că ai ieşit din Teleorman şi ai intrat în Olt, situaţia se schimbă, tot aşa, imprevizibil şi radical: de acolo începe grozăvia. Cândva, în urmă cu patru-cinci ani, s-a început şi repararea acestei porţiuni de drum. S-a început, dar lucrările au fost abandonate şi drumul a rămas ca vai de mama lui. În loc să se închidă imediat, a fost lăsat în funcţiune aşa, în stare de şantier. E mai rău decât unul vechi şi nereparat, e ceva incredibil: există zone unde asfaltul este îndepărtat până la stratul de pământ şi altele unde sunt săpate şanţuri astfel că porţiunea de rulare e atât de îngustă că aproape nu încapi cu maşina, apoi altele unde e turnat un strat de asfaltat pe jumătate din drum şi pe jumătatea cealaltă – nu (diferenţa de nivel dintre cele două sensuri e de 10-20 de centimetri încât nu poţi depăşi), în fine, sunt vreo două-trei locuri unde şoseaua pe unul din sensuri este blocată de adevărate dune de pământ (adus pentru viitoarele lucrări ce nu s-au mai făcut?), care în loc să fie îndepărtate s-au eternizat acolo astfel încât grăbitele buruieni au prins rădăcini şi au crescut puternice. În judeţul Dolj, drumul se schimbă încă o dată la faţă, este corect. Ce nebunie, după ce treci pe acolo şi scapi cu faţa curată, îţi vine să exclami: aici anomaliile, oricât de strigătoare la cer ar fi, nu intrigă pe nimeni, sunt îngăduite şi intră în normalitate!


Odiseea vremurilor noastre

Cineva constata cu umor: „Mă simt dublu discriminat de televiziunile noastre, ca majoritar şi ca intelectual: sunt atâtea emisiuni care nu-şi aleg personajele principale decât din poveştile cu minoritari de etnie rromă şi cu persoane de o educaţie precară. Leo de la Strehaia, maneliştii Guţă şi Salam, Loredana Chivu, Renata, Beyoncé de România, Dana Nebuna şi alţii ca ei defilează pe ecranele televiziunilor care le întocmesc minuţios cronica existenţei lor cu certuri şi împăcări, cu naşteri şi botezuri, cu decuplări şi cuplări, aşa cum altădată Odiseea povestea despre Ulise şi Penelopa.” Se poate replica: ei şi, ce vină au televiziunile, telecomanda e în mâna celui care priveşte, dacă nu-i convine cuiva ce vede, n-are decât să schimbe programul! Nu e aşa. Ca să schimbi programul trebuie să ai discernământ, trebuie să fii un ins format intelectual. Intelectualii, da, sunt apăraţi: dar sunt puţini. Îngrijorător este ce se întâmplă cu ceilalţi, cei mulţi, care privind iau drept bun ceea ce li se arată. Când non-modelul e prezentat cu obstinaţie ca model el sfârşeşte prin a deveni model. Şi atunci generaţii la rând vor fi afectate, ţinute într-o slăbiciune a minţii şi a sufletului care le va îmbolnăvi şi le va distruge. Nu e de mirare că tinerii dintr-o ţară vecină (Serbia) au reacţionat organizând proteste împotriva difuzării unor astfel de emisiuni la televiziuni: ele sunt ca o epidemie periculoasă lăsată iresponsabil să dea iama într-o întreagă populaţie (nu spunem popor!).


Preşedintele României

Un membru al Uniunii Scriitorilor, Dan Mircea Cipariu, a inundat recent internetul cu „o înştiinţare publică” plină de ameninţări. A ajuns şi în redacţia noastră textul său şi ne-a atras atenţia felul în care se prezintă pe sine: „Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti Poezie”. Aceasta e maniera lui cu totul originală de a spune că este, în realitate, doar preşedintele unei filiale a USR. În dorinţa sa nesăbuită de mărire el se închipuie ceea ce nu e. Atunci, după logica sa, strâmbă rău, în care partea este totuna cu întregul, şi un preşedinte de asociaţie de locatari dintr-un bloc de locuinţe oarecare dintr-un oraş oarecare din România, s-ar putea recomanda, nu-i aşa?, preşedintele României (sigur după care ar urma câteva detalii nesemnificative: Preşedintele României, asociaţia de locatari, bloc X, oraş Y)! Fără comentarii. Comedia umană este fără limite, iar lipsa de măsură (atenţie, n-am spus megalomania, am spus lipsa de măsură!) este în floare.


La aniversară

Mai multe reviste literare l-au sărbătorit pe D.R. Popescu la 80 de ani. Între ele şi CULTURA (nr. 30), unde descoperim un interviu cu scriitorul şi acesta constituie o surpriză deosebită, ştiut fiind că, de ani buni, el nu acordă interviuri. Ceea ce, de fapt, se confirmă şi de data aceasta, căci dialogul lui Constantin Coroiu cu D.R. Popescu a fost purtat acum patruzeci de ani, când prozatorul avea jumătate din vârsta de astăzi. Aşadar, până vom avea puncte de vedere la zi ale lui D.R. Popescu, să ne mulţumim cu cele din trecut. Iată de pildă ce crede despre relaţia scriitorcritic: „Critica te poate ajuta cel mai bine când nu se referă la creaţia ta. Atunci nu intervine nicio pasiune, nici nu te bucuri, orbind de bucurie că te-a lăudat şi nici nu te întuneci de supărare că te-a criticat. Poţi să priveşti detaşat şi să tragi nişte concluzii în ceea ce te priveşte.” Ori despre raportul scriitor-cititor: „Cititorul, cred eu, trebuie să încerce în primul rând să nu doarmă în scaun atunci când citeşte o carte, dar e şi datoria scriitorului să-i întindă o mână cititorului. Cărţile butucănoase şi plicticoase îl pot adormi. Poate că ar trebui ca unii scriitori să fie puşi să-şi citească din când în când operele şi poate n-ar fi o pedeapsă mai grea decât asta. Poate şi eu ar trebui să-mi recitesc ultimele cărţi.” Să recunoaş tem, opiniile sale de atunci nu au termenul de valabilitate expirat: se poate ţine cont de ele foarte bine şi astăzi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara