Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Absurdităţi

Aflăm din numărul din 6-12 august al DILEMEI VECHI că Funky Citizens este „locul de întâlnire al tinerilor cetăţeni care vor să ia parte la procesul decizional” şi care „dezvoltă proiecte folosind deştept (laudă-te gură!- n.n.) tehnologia (on-line), (virgula nu e a noastră!- n.n.) researchbased avocacy (sic!) şi educaţia civică”. Din organizaţia cu nume englezesc fac parte Alina Calistru, despre care tot ce ştim este că „se ocupă de proiectele de organizare comunitară şi justiţie”, şi Cosmin Pojoranu, care „alcătuieşte de unul singur (sic!) departamentul de comunicare”. Atribuţiile celor doi în sânul organizaţiei fiind relativ clare, competenţele lor sunt, în schimb, neclare şi, judecând după „Serialul de legi absurde” pe care îl semnează în revista sus-menţionată, ajuns la al treilea episod, foarte discutabile. Mai întâi, în articol, sunt comentate (mai nimerit ar fi batjocorite) de-a valma legi votate şi proiecte legislative respinse de Parlament. În al doilea rând, nici una din legile la care se referă episodul din 6-12 august nu este absurdă. Ba chiar, legea subvenţionării revistelor de cultură, votată în unanimitate în ambele camere ale Parlamentului, are o mare importanţă, fiind prima de după 1989 care bugetează cultura română vie. Nici proiectele, nu totdeauna sustenabile, nu pot fi considerate absurde. Iar parlamentarii care le-au respins nu merită urecheala. În al treilea rând, comentariile sunt inadecvate: ele nu se referă în fapt la legi sau la proiecte, nici măcar la conţinutul expunerilor de motive care le însoţesc, ci la exprimarea, câteodată precară, din acestea din urmă. În al patrulea rând, tonul: „Limbajul prelucrează lemnul (lingvistic) cu o măiestrie care l-ar lăsa (sic!) invidios pe orice meşter tâmplar.” Când autorii serialului se exprimă ei înşişi cum se exprimă, calambururi precum acesta sunt, în cel mai bun caz, nepotrivite. Pretenţia de studiu serios şi documentat este ruinată de un stil publicistic încetăţenit la noi de „Academia Caţavencu”, începând de la titlu (Condiţia poetului în Parlament) şi de la intertitlurile băşcălioase (Categoria „Să luăm cultura şi s-o băgăm în dubă”, pentru legea subvenţionării revistelor, Categoria „Fustiţe scurte”, pentru proiectul de lege privind creşterea siguranţei în unităţile de învăţământ) şi culminând cu consideraţii care se vor glumeţe, deşi pe teme cât se poate de serioase. E cel puţin nedelicat, de exemplu, să afirmi că o doamnă, fost ministru, eliberată din închisoare „prin poezie”, ar fi „devenit motiv de băşcălie naţională, odată ce poporul internaut a putut citi cele zece strofe ale operei” doamnei cu pricina. De când „poporul internaut” a devenit reper pentru aprecieri critice? Lipsa de civilitate a consideraţiilor face casă bună cu informaţiile după ureche: „Nu vorbim de X, despre a cărui operă am auzit relatări pozitive”. Şi conduce la ironii gratuite: „Aleşi de popor ca să le reprezinte interesele în forul suprem, senatorii şi deputaţii sunt într-adevăr reprezentativi pentru firea poetică a neamului”. E regretabil că Dilema veche acordă pagini întregi unor articole de această factură, datorate unor veleitari. Iertaţi să fim, dacă greşim, dar atât textul, cât şi autoprezentarea ne îndreptăţesc să nu acordăm nici cel mai mic credit autorilor.

Post scriptum. Articolul la care ne referim mai sus debutează cu o informaţie care a fost dezminţită cu câtva timp în urmă, ceea ce autorii articolului nu par a fi aflat: Concursul Poezie de puşcărie este organizat de Administraţia Penitenciarelor, nu şi de USR, cum se afirmă în text; eroarea pleacă de la faptul că preşedintele juriului respectivului Concurs este Dan Mircea Cipariu, preşedintele Filialei de poezie din Bucureşti, dar care a devenit (nu ştim pe ce cale: ales? numit? autoimpus?) preşedinte al juriului ca persoană particulară, nu ca reprezentant al Filialei şi, cu atât mai puţin, al USR. Facem a doua oară cuvenita rectificare.


Ce ne arată statisticile

Dintr-un top pe anul 2014 al editurilor realizat de Forbes România aflăm lucruri interesante. De pildă, cifra totală de afaceri pentru cele 64 de edituri monitorizate a fost de 55.489.430 euro, iar profitul net cumulat s-a ridicat la 7.458.043 euro, ceea ce a însemnat o rată a profitului de 13,4%. Cât despre mărimea editurilor după cifra de afaceri, pe primul loc se situează Grup Editorial Litera SRL cu 5.908.363 euro; urmează Grupul Editorial Art SRL cu 4.908.743 euro, Polirom cu 4.716.618 euro, Humanitas S.A. cu 3.526.493 euro (la care se adaugă Humanitas Fiction cu 1.028.018 euro), Paralela 45 cu 3.036.529 euro, Rao cu 3.018.589 euro, Trei cu 1.983.340 euro, Nemira Publishing House cu 1.830.346 euro, Curtea Veche Publishing cu 1.613.968 euro.Iar opt din primii zece jucători pe piaţa cărţii au înregistrat creşteri ale cifrelor de afaceri faţă de anul precedent (RAO chiar o creştere impresionantă, de 197%!). Acum, întorcându-ne la cifra totală de afaceri: suma de aproximativ 55.000.000 de euro cum s-ar traduce ea în taxa de timbru? Cum se ştie dar nu se spune, doar cartea de beletristică e purtătoare de timbru literar, adică 40% din cifra totală de afaceri. Putem, aşadar, să calculăm cu uşurinţă cât ar fi trebuit să revină Uniunii Scriitorilor din această taxă în anul 2014: minimum 440.000 de euro, nu 80.000 cât a încasat în realitate USR. Unde este diferenţa, căci suma respectivă a fost încasată dar n-a fost direcţionată, cum prevedea legea, către destinatarii săi? În buzunarul editorilor, desigur. O singură concluzie: jalea, plânsetul editurilor sunt evident ipocrite. Căci ele (o arată limpede statisticile!) nu trec printr-un dezastru financiar, cum încearcă să ne convingă. Este de reţinut însă că o lege aflată în vigoare nu este respectată de aceste firme cu activitate economică şi care, iată, fac profit: timbrul literar nu e împovărător, e doar încasat şi neachitat.


Valoare şi succes

Recent, Mircea Cărtărescu a primit un important premiu literar: Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană. Dilema veche (nr. 599) găzduieşte textul de laudatio în onoarea scriitorului român susţinut de Ernest Wichner, traducător şi director al Literaturhaus Berlin: „Juriul merită lauda noastră pentru curajul său, iar pe Mircea Cărtărescu îl asigurăm că este unul dintre cei mai importanţi scriitori pe care îi avem azi în Europa. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să-i mulţumim pentru tot ce a scris până acum şi să-l felicităm din toată inima pentru această distincţie.” La ceremonia care a avut loc la Salzburg, Mircea Cărtărescu a răspuns cu un discurs de mulţumire substanţial, ce poate fi citit şi el în revista bucureşteană: „La fel de greu, într-un astfel de discurs, e să vorbesc despre mine. N-o fac niciodată cu plăcere. Sînt genul de autor care nu se reciteşte niciodată, care nu trăieşte între scriitori, care nu se numeşte măcar, pe sine însuşi, scriitor. Scrisul este pentru mine un act de credinţă, o formă de cunoaştere, o cale către interior, după expresia lui Novalis. Nu scriu nici măcar ca să public cărţi. De fapt, tot ce-am scris vreodată este un lung jurnal, adică o lungă conversaţie, dusă de patruzeci de ani încoace, cu mine însumi. Scriu numai de mînă într-un discurs continuu din care nu şterg nimic şi la care nu adaug nimic. Nu scriu niciodată cînd nu simt că trebuie să scriu, aşa încât cuvîntul „scriu” este impropriu pentru ceea ce fac la masa mea de scris. În locul lui ar trebui să spun «sînt scris».” E vădit, traiectoria literară a lui Mircea Cărtărescu căpătă dimensiuni continentale şi e plină de strălucire.


A căuta mereu un alt liman

În ORIZONT nr. 7, Vladimir Tismă- neanu se supune la un test de autoscopie într-un articol al cărui titlu rezumă propria condiţie a autorului asumată cu luciditate: A fi cosmopolit: adică intelectual american, evreu şi român. Dens, bine argumentat şi de un dramatism real, textul pro domo al lui Vladimir Tismăneanu ar trebui luat în seamă de cei care se situează aprioric şi definitiv pe poziţii antisemite. Reproducem un fragment semnificativ: „Nu sunt orb şi constat că mare parte din campaniile contra mea din ultima vreme ţine de obsesiile antisemite pe care nici măcar Auschwitzul nu pare să le fi astâmpărat. În realitate, orice intelectual critic este un cosmopolit, deci orice intelectual critic este, în felul său, evreu. Spunea cineva că toţi poeţii sunt evrei. Nu ştiu, dar există ceva adevăr în această frază. Este o chestiune de sensibilitate şi de stil. Am fost între timp în Israel. Mi-am dat seama că mă pot simţi acasă acolo. Pe de altă parte, mă simt acasă şi în Statele Unite, şi în România post-comunistă, cu toate nevrozele ei. Mă fascinează sionismul, îi preţuiesc dimensiunea eroic-temerară. Evreitatea mea este una mai degrabă spirituală. O trăiesc uneori tragic, altă dată anxios. Nicicând euforic, întrucât este o condiţie a alterităţii niciodată încheiate. Cum poţi fi triumfalist când ştii că microbul antisemit este încă activ în această lume? Suntem cumva sortiţi să căutăm mereu un alt liman.”


Cărţile au viaţa lor

Cum spuneam şi altă dată, cărţile au viaţa lor, ce se desfăşoară parcă independent de turbulenţele din viaţa literară – şi e bine că se întâmplă aşa. Am primit la redacţie alte titluri noi, din care menţionăm aici câteva, cu speranţa că vor avea parte de analize critice pe larg după această primă consemnare. În Anul Internaţional al Luminii, Irina Petraş are ideea să alcătuiască, sub egida Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, o amplă antologie intitulată Lumina din cuvinte. A rezultat un volum remarcabil prin masivitate cu cele 424 de pagini format mare ale sale, dar mai ales prin numărul şi valoarea autorilor cuprinşi în sumar. Unul dintre cei mai de seamă scriitori români de astăzi, Dumitru Radu Popescu, publică un volum de eseuri, Corul morilor de vânt (Editura Pallas Athena). Cum cartea apare în preajma zilei sale de naştere, când va împlini o vârstă atât de preţioasă, îi urăm de pe acum La mulţi ani cu sănătate! Criticul şi profesorul Ion Pop este prezent în librării într-o altă ipostază a sa, deopotrivă definitorie, aceea de poet: la Editura Cartea Românească publică un volum, Casa scărilor, care conţine şi poeme apărute iniţial în revista noastră.  Cu un volum elegant de versuri se prezintă cititorilor şi Traian Ştef:Laus, la Editura Şcoala Ardeleană, cu o prefaţă de Al. Cistelecan. Reproducem aici un poem pe cât de simplu pe atât de frumos: „Era o mogâldeaţă goală înfrigurată/ Ca un păianjen contorsionat în zăpadă/ Şi mia fost foarte frică/ Ieşisem pe terasă/ Şi m-a apucat un rău din acela/ Când simţi că te lasă toate puterile/ Numai să nu mor ca un penibil aici căzut/ Să mă găsească prietenii/ Care chefuiesc înăuntru/ Dimineaţa să se mire prosteşte/ Mi-am zis şi am căzut/ Dar a venit mogâldeaţa/ Şi m-a ridicat de subsuori/ Şi am râs amândoi/ Eu chiar fericit”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara