Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Discuţia despre ICR

Recent, o petiţie pentru ICR a produs mari tulburări în lumea literară şi nu numai. S-au exprimat, calm sau pătimaş, puncte de vedere diferite, s-au dat mii de semnături de adeziune şi a existat chiar şi o retragere spectaculoasă, a lui Alex Ştefănescu, care şi-a explicat poziţia chiar în revista noastră. Dintre intervenţiile în dezbatere am reţinut opinia, aplicată şi raţională, formulată de Carmen Muşat, care mi se pare că a pus corect accentul: ICR nu trebuie scos de sub tutela unei instituţii a statului (fiindcă, întâmplător, în acest moment, ne displac persoanele/ partidele care reprezintă respectiva instituţie) şi pus la dispoziţia altei instituţii a statului (fiindcă, întâmplător, în acest moment, ne convine persoana cu care se identifică aceasta).
Spre buna sa funcţionare, este necesar ca ICR să fie complet depolitizat, nu să înlocuim un patronaj politic cu altul. Ceea ce se poate realiza printro lege de funcţionare care să-i asigure Institutului Cultural Român independenţa, o lege modernă, după un model european ce şi-a demonstrat viabilitatea. Discuţiile generate de petiţie s-au referit, firesc, şi la perioada Patapievici. Cunosc îndeaproape programul şi faptele echipei de conducere de atunci, întrucât în acei ani am făcut parte din Consiliul de Conducere al Institutului şi de aceea mă simt dator să fac publică evaluarea mea asupra ICR (precizez, dacă e important, că n-am beneficiat, nici atunci, nici altă dată, de burse, de invitaţii la târguri de carte, de traduceri ale cărţilor mele din fondurile Institutului). Consider, aşadar, că activitatea ICR sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici a fost una impresionantă: prin coerenţă, prin strategii de durată, inteligente şi cu viziune, prin onestitate intelectuală, prin corectitudinea şi transparenţ a procedurilor, prin instaurarea unei bune ordini, toate nemţeşti am putea zice, oricum rar întâlnite în practicile deconcertant de lejere de la noi. Şi, în loc să primească laude şi gratitudine, acea echipă extraordinară a fost dată la o parte, căzând victimă tocmai politizării excesive a spaţiului public, cu aceste războaie atât de păgubitoare dintre partide (încă un motiv, să dorim depolitizarea, prin lege, a Institutului.) (Gabriel Chifu)


Din sumar

În LETTRE INTERNATIONALE nr. 95 (toamna 2015), poate fi citit, în traducere, un articol intitulat Misterul Statului Islamic al Irakului şi Siriei. Este, în fapt, o consistentă analiză a situaţiilor şi evoluţiilor din zonă, dar şi a ascensiunii incredibile a ISIS, autorul încercând să explice „modul în care ceva atât de improbabil a devenit posibil”. Iată ce observă el (textul este scris de o fostă oficialitate a unei ţări NATO cu o considerabilă experienţă în Orientul Mijlociu care, din motive uşor de presupus, ţine să-şi păstreze anonimatul): „Irakienii şi sirienii aveau salarii mai bune, la fel şi infrastructura şi, aparent, un viitor mai promiţător decât majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Prin urmare, cine şi-ar fi putut închipui că o mişcare fondată de un individ dintr-un magazin de casete video dintr-o localitate iordaniană provincială va smulge o treime din teritoriul Siriei şi Irakului, va zgudui toate instituţiile istorice şi – învingând armatele reunite ale câtorva dintre cele mai bogate ţări ale lumii – va crea un mic imperiu?” E de citit. Aşa cum sunt de citit şi alte propuneri din sumarul acestui număr foarte bun al revistei: eseul în care Lesley Chamberlain se opreşte asupra mişcărilor revoluţionare din Rusia –acestea, toate, n-au avut o constantă la care eventual ne-am aştepta, şi anume modernizarea ţării, ci au fost animate de „fantasmele tradiţionale ale autocratismului şi ortodoxismului”; interviul cu filosoful Costica Bradatan, autorul cărţii Să mori pentru idei. Periculoasele vieţi ale filosofilor, carte apărută în acest an în Statele Unite şi tradusă deja în numeroase limbi; sub genericul Cultura economică, textul semnat de Gabrielle Durana ne familiarizează cu banii virtuali, moneda bitcoin; în fine, evocarea pe care Paul Wilson i-o face lui Adam Michnik, „un erou al timpurilor noastre”.


Păţanii din redacţia României literare

Dacă vom citi RAMURI (nr. 10) vom afla păţanii din redacţia revistei noastre, graţie unui diarist meticulos, care se dovedeşte a fi Gabriel Dimisianu. Criticul consemnează în jurnalul său o întâmplare petrecută în ziua de 22 iunie 2006: „Eram în maşina redacţiei, lângă şofer, fără să-mi fi prins centura. La o întretăiere cu Polonă, pe Eminescu, intrăm puţin pe roşu, tocmai se schimbase verdele, n-am apucat mai repede. Din stânga un bolid, ciocnire aproape inevitabilă, din vina mai degrabă a noastră. Dl. Vlădan a frânat la un metru de celălalt, care şi el a frânat. Se putea ca din spate să fim loviţi şi să fim aruncaţi prin parbriz. Înfurieri, înjurături ale şoferilor, mă, eşti de la ţară, cum conduci, nenorocitule! În fond, aveau dreptate amândoi, cred, iar de discutat aşa «discută» conducătorii auto în astfel de cazuri. Vlădan e furios, schiţează începuturi de înjurătură, deşi parcă mai vinovaţi eram noi, aşa mi s-a părut. Ne-am desprins din ambuscadă şi ne-am reluat drumul spre redacţie. Am avut totuşi noroc. Fără «totuşi», am avut noroc! ” Aşa e, au avut noroc. Sperăm să avem şi noi, cei de azi, care călătorim zi de zi în maşina condusă tot de dl Vlădan.


Postmodernismul prin opere

În CONVORBIRI LITERARE nr. 11 am remarcat un articol concis dar dens al lui Virgil Nemoianu intitulat La postmoderni, la adevăraţii postmoderni, în care cărturarul încearcă să descopere trăsăturile postmodernismului căutându-le acolo unde le-ar putea găsi, în cărţile unor scriitori ca Zachary Mason, Dan Simmons, Ann Margaret Lewis, Harry Turtledove, sau John Barth, considerat, desigur, „cel mai de frunte postmodernist american”, sau Salman Rushdie şi, călătorind înapoi prin timp, chiar Edgar Allan Poe. Ideile despre postmodernism ca „reluare” ale profesorului Nemoianu sunt de reţinut: „Într-un cuvânt iată răspunsul bun la dilema lui Northrop Frye. Ce urmează după a cincea fază a domniei sale este jocul interpretativ cu tradiţia culturală a omenirii, intersecţia, «reluarea» cum spuneam. Un bun critic a scris o carte despre «recitire». Însă privind mulţimea de naraţiuni contemporane, constatăm că se poate trece mai departe: se ajunge la «rescriere». Îmi permit să consider acest procedeu nu relativism, ci chiar tradiţionalism: menţinerea, reamintirea şi reconstituirea valorilor dragi şi trebuielnice”. Efortul reuşit al profesorul de a conceptualiza poate fi de folos, credem, şi autorilor români de azi, care, de regulă, nu s-au arătat a fi nici foarte preocupaţi de demersurile teoretice sistematice şi nici înzestraţi cu o vocaţie deosebită pentru acestea.


Schimbare de roluri

În revista ORIZONT din Timişoara ne-am obişnuit să-l întâlnim pe Robert Şerban în postura de autor de interviuri. El îi interoghează pe alţii cu talent, este iscoditor, dar şi atent să-şi pună cât mai bine în lumină invitaţii. De data aceasta însă, în Suplimentul de cultură care apare la Iaşi (nr. 501), poetul schimbă rolurile: nu mai este cel care întreabă, ci este cel care răspunde (la întrebările lui Răzvan Chiruţă). Ni se pare că şi noua poziţionare îl prinde. Am reţinut, spre susţinerea acestei aprecieri, un fragment din confesiunea sa despre arta poetică personală: „Îmi place să cred că scriu o poezie neîmpovărată de cuvinte, fără emfaze, fără acute. Sunt un om direct. Şi cred că la fel e şi poezia pe care o fac şi care aşa a şi fost percepută, ca una a firescului şi a autenticităţii. Nu vreau să par altul decât cel care sunt. Până la urmă, poezia poate fi drumul cel mai scurt spre celălalt. Dar poate că nu şi cel mai bun, nu şi cel mai lipsit de hârtoape, de lighioane, de tristeţi.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara