Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Cristian Fulaş şi umanismul

OBSERVATOR CULTURAL din 22-28 octombrie găzduieşte, cu obiectivitatea obişnuită de câte ori vine vorba de USR, o „Scrisoare (deschisă) despre umanism”, semnată Cristian Fulaş. N-am avut plăcerea să-l cunoaştem pe autor, iar revista nu-l prezintă. Sub titlul pompos al epistolei se ascunde o critică, era să zicem cu mănuşi, de n-ar fi cu mitene, a felului „odios” în care conducerea USR s-ar fi purtat cu prozatorul Radu Aldulescu. Nu vrem să reluăm discuţia despre ceea ce presa scrisă şi mass-media au considerat un caz. Un comunicat de pe site-ul USR lămureşte lucrurile. E destul să precizăm, pentru informarea celor care au luat cunoştinţă de aşazisul caz de la însuşi Radu Aldulescu, mare meşter în romane melodramatice de tip Eugène Sue, că USR a oferit prozatorului găzduire gratuită timp de şase ani până când nu a mai avut posibilitatea s-o facă. Dintr-o imposibilitate justificată, Radu Aldulescu a reuşit să convingă presa că e vorba de un caz. Pe care unii jurnalişti l-au preluat fără a mai solicita şi punctul de vedere al USR. Considerându-l suficient pe al lui Radu Aldulescu, pătruns acesta de ideea că USR n-are, ce e drept, nici o obligaţie legală de a asigura locuinţe membrilor săi, în număr de 2500, dar ar avea una morală, faţă de d-sa. Culmea demagogiei o atinge scrisoarea lui Cristian Fulaş. Autorul trage de urechi USR pentru a face jocuri politice, nedreptăţind un mare scriitor, căruia îi „arată strada în pragul iernii”. Dovadă, fireşte, din partea noastră, de lipsă, nici mai mult, nici mai puţin, de umanism. Să citeşti şi să nu crezi: „Hipnotizaţi, aproape, de aceste jocuri de putere, urmărim ceea ce se întâmplă şi ne întrebăm, pe bună dreptate: oare ce se va mai întâmpla? Cine va mai fi lovit? Cine, dintre cei expuşi, va fi următoarea victimă a puterii?” Sublinierile aparţin stilului patetic al autorului scrisorii. Care sare încă o dată calul, declarând ritos că scrie din dragoste faţă de „valorile umanismului”, faţă de „ bine şi frumos”, şi ca să dea o ultimă şansă „ţării ale cărei valori par s-o fi luat razna”, din cauza „manifestărilor de putere din lumea culturală”, a se vedea „ceea ce se face şi se desface la nivelul USR.” Vasăzică aşa: umanismul, bată-l vina, ar fi trebuit să determine conducerea USR să acorde asistenţă viageră lui Radu Aldulescu. Acum, cel puţin, şi asta graţie scrisorii din „Observator”, ştim cât de lipsiţi de simţire umanistă sunt ăştia de la USR. Mulţumim frumos că n-am fost lăsaţi să murim proşti.


Umilinţă şi aroganţă

În acelaşi număr din Observator cultural, Alexandru Matei ţine cu orice preţ să aibă ultimul cuvânt într-o dispută pe tema moştenirii literare şi morale a lui Roland Barthes, în care s-a confruntat cu Al. Călinescu şi Livius Ciocârlie. Nu înainte de a-şi exprima admiraţia faţă de cel de al doilea, „în ciuda faptului că enunţurile sale pot provoca dezacorduri”. Cât despre cel dintâi, de la el „aşteptam mai mult în toţi aceşti ani de după 1990”. Acum suntem cel puţin lămuriţi de unde provine decepţia umil-arogantă a lui Alexandru Matei. Să trecem peste obiecţiile propriu-zise din replică. Punctul de plecare al lui Alexandru Matei e pe cât de complex, pe atât de clar: „una-i una şi alta-i alta”. Doar că, în acest caz, el ar fi trebuit să fie de acord cu preopinenţii săi că Barthes a avut un mare talent literar, fiind totodată sub raport politic un laş. Ca şi Sartre şi alţi intelectuali europeni din anii maoismului triumfător. Frivolitatea lui când face un pas de dans pe ringul revoluţiei culturale e cu adevărat „sinistră”. În definitiv, cine îl obliga să călătorească în China anilor 1960? Ca atâţia alţi gauchişti, în Cuba castristă sau în Campucia democrată? Ca să nu mai remarcăm înţelegerea pe care Alexandru Matei o arată celor petrecute în China acelor ani întunecaţi. De exemplu: „Lin Biao n-a fost ucis, ci a murit într-un accident de avion pe marginea căruia curg interpretările”. Deşi, nu mai e astăzi nici o îndoială că accidentul a fost provocat din ordinul lui Mao. Iar afirmaţia că Barthes s-ar fi exprimat codificat despre maoism, cam cum se exprimau scriitorii români sub comunism, e lipsită de sens: Barthes nu-şi tipărea cărţile în China, ci în Franţa. A fost orbit de propaganda comunistă din Franţa anilor 1960, acesta este purul adevăr. Nefericirea este că, la fel cu Sartre, Barthes credea în propriile fantasme politice. A fi crezut în maoism şi în castrism, ei, doi intelectuali de primă mână, iată ceva greu de înţeles şi de justificat. Să nu ne spui, Alexandru Matei, că azi e uşor de vorbit. Toţi cei care, ca Livius Cicârlie sau ca Al. Călinescu, au trăit epoca în România lui Dej ştiau de pe atunci că maoismul şi castrismul sunt două ideologii şi realităţi criminale. Iluziile lui Barthes, culmea, trăitor într-o ţară liberă, în care informaţia circula mult mai bine ca la noi, nu erau şi ale noastre. Nu puteau fi. Am zis iluzii: nu, iluzii avea Sartre, la Barthes era vorba de, cum spune Ciocârlie, „frivolitate sinistră”. Pe care imensul lui talent n-o scuză. Una-i una, alta-i alta.


Cum circulă informaţia

Nu pentru că, ştim cu toţii, a avut loc tragicul accident al unui poliţist de la circulaţie vorbim astăzi de felul cum circulă în presa scrisă şi în massmedia informaţia. Lăsăm la o parte bâlbâielile MAI, două comunicate contradictorii, ca şi tăcerea vicepremierului, aflat întâmplător la locul accidentului. Ne punem şi noi câteva întrebări. Ce citim în presă? Un cotidian central ne informează sub semnătură că numai preşedintele şi premierul au dreptul la coloană oficială (EVENIMENTUL ZILEI din 26.10). La Realitatea TV, duminică seara, participanţii la dezbaterea de la „Jocuri de putere” ştiau că şi cei doi lideri ai Camerelor parlamentare au dreptul la coloană oficială, iar ministrul de Interne, doar în cazuri de urgenţă. Un ofiţer MAI, lider sindical, îi corecta, precizând că toţi miniştrii MAI au avut dreptul cu pricina, indiferent de urgenţă. Aşa ar sta scris în Lege şi în norme. Telespectatorul a rămas fără o informaţie clară şi precisă. Nici luni seara lucrurile nu erau mai clare. ADEVĂRUL din 26.10 ia declaraţia unor foşti miniştri MAI, care spun că au avut doar de puţine ori coloană oficială. Asta nu explică însă faptul că s-au bucurat de un drept legal sau au profitat de o ocazie. Acelaşi ziar a fost informat de „o sursă guvernamentală” că nici premierul „nu circulă, în permanenţă, cu antemergător”. Iar generalul prea a omis să precizeze, el, în ce constă legea. Una peste alta, telespectatorii şi cititorii presei nu ştiu ce să creadă. Era greu să fie citate textele de lege care reglementează circulaţia demnitarilor? Mobilizarea unor O.N.G. a părut în aceste condiţii de informare precară (ca să nu spunem, deşi n-ar fi greşit, de dezinformare) o dovadă în plus de naivitate. Textul legii, care o fi ea, codul rutier ori... Constituţia, iată singura salvare!


Din sumar

Numărul 91-92 (2-3/2015) al revistei MEMORIA – revista gândirii arestate, marchează 25 de ani de existenţă a ei, de la primul număr din noiembrie 1990. Se reproduc, din numărul 1, un Preambul la „dosarul Piteşti”, semnat de Banu Rădulescu, fondatorul revistei; din numărul 2, Moartea lui George Brătianu de Alex. Todea, şi din numărul 3, Mărturia mea, medicul lui Iuliu Maniu, de dr. Ion Jovin, şi Gânduri, de Petre Ţuţea.
De asemenea, sunt publicate lucrările prezentate la Masa Rotundă După 25 de ani. Cum privim trecutul?, semnate de Florin Müller, Sergiu Musteaţă, Lavinia Betea şi Alina Pavelescu.
Acad. Alexandru Zub îl evocă, în paginile revistei, pe părintele Gheorghe Calciu, iar Vasile Tomoioagă publică un interviu cu Măriuca Vulcănescu. Alte materiale aduc în actualitate realităţile dureroase ale deportărilor şi ale colectivizării forţate. Un număr aniversar, ca întotdeauna, de citit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara