Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Răsfoind revistele literare

Sunt destule lucruri de semnalat din RAMURI nr. 2. Rubrica Eminescu recitit în care Alex Ştefănescu publică un eseu intitulat O metodă de fabricare a veşniciei, eseul lui Ştefan Borbely, De la Eros la aphrodisia, poeziile lui Ion Cristofor, fragmentele de proză de Traian Dobrinescu şi Ion Munteanu, evocarea lui Marin Sorescu semnată de Gabriel Coşoveanu, în luna februarie când se marchează naşterea scriitorului şi a Soniei Larian semnată de Gabriel Dimisianu; apoi, paginile din Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu şi semnalul lui Nicolae Prelipceanu despre Noua revoluţie culturală, în care-l rezumă expresiv pe Alain Finkielkraut, cel din Înfrângerea gândirii. Iată doar un citat din filozoful francez, ales de poetul român: „Barbaria a sfârşit prin a pune stăpânire pe cultură.”
Tot pe Nicolae Prelipceanu îl întâlnim şi în VIAŢA ROMÂNEASCĂ nr. 2, de data aceasta ca editorialist, cu un articol de atitudine intitulat Ravagiile egalităţii: „S-a făcut şi o curăţenie generală în critică, în sensul că, imediat după căderea regimului comunist, criticii de importanţă, cei care puteau să-l mai orienteze pe cititorul român, să separe adică valoarea de non-valoare, ori nu mai erau în ţară, ori au migrat spre politică. Unii dintre cei plecaţi s-au întors şi şi-au reluat oficiul critic, alţii au mai întârziat, dar până la urmă au revenit şi încă în forţă. Pluralul de mai sus nici nu se prea potriveşte, e mai mult unul al maiestăţii, fiind vorba de cazuri izolate. Criticii tineri au început să abandoneze, din varii motive, nu în ultimul rând pentru a nu mai colabora cu bătrânii, atât de reprobabili în ochii lor. Au mai rămas puţini dintre cei tineri acum vreo zece ani care să mai practice critica de întâmpinare. Între timp, după toate ezitările şi ocolurile, revistele specializate, cele care mai respectă valoarea estetică a operei literare, şi-au pierdut audienţa în favoarea te miri cui şi a te miri ce, astfel încât nici oficiul critic nu mai are ecoul pe care-l avea altădată. Aşa se face că te trezeşti cu pretenţii de egalitate între Nimeni şi Cineva, între foiţa nu ştiu care şi România literară, aşa se face că trăim o epocă a apelor literare turburi, cu activişti care-şi permit să-i insulte pe cei calificaţi şi încă de pe poziţii de superioritate. Li s-a urcat democraţia la cap. De data asta chiar aşa e. Şi nu se întrevede momentul revenirii la ierarhiile valorii, la meritocraţia pe care noi, cei de după Cortina de Fier, o credem regulă a lumii democraţiei reale.” Are mare dreptate editorialistul Vieţii Româneşti!


Cultură şi deznădejde

SUPLIMENTUL DE CULTURĂ numărul 514 din 22 februarie publică un interviu cu directorul Filarmonicii din Iaşi, violonistul Bujor Prelipcean, sub un titlu care n-are cum să ne bucure: „Îmi pare teribil de rău că nu am rămas în străinătate, să îmi fac cariera acolo.” De ce are aşa un regret managerul unei instituţii care, aflăm din chapeauul discuţiei cu Cătălin Hopulele, străluceşte în toată lumea? Fiindcă sediul Filarmonicii stă să cadă, renovat doar pe jumătate, profitând de o conjunctură politicoedilitară care s-a sfârşit repede, iar spectacolele se ţin la Teatrul „Luceafărul” şi prin alte săli ale Iaşiului, fiindcă s-a pierdut mult prea uşor cursa pentru Capitala Culturală Europeană, dintr-o neînţelegere, de fapt, a ceea ce înseamnă cultură de vârf: „Au adus nişte trupe care au lătrat în faţa Palatului Culturii de le-au spart geamurile şi timpanele oamenilor care locuiesc prin împrejurimi... Asta nu este cultură, este o distracţie ocazională, dar nu este ceva care să rămână şi să te pună în competiţie nici măcar cu Baia Mare. M-a rugat primarul, acum câţiva ani, să îl aduc pe Holender. I l-am adus în cabinet, au stat de vorbă şi i-a spus că dacă vine la Iaşi, încheie un contract pe cinci ani de zile, în care pretinde o sumă de 70.000 de euro pe an. Sunt fotbalişti în Copou plătiţi mai bine. În ăia cinci ani de zile urma să scrie în contract că Iaşul intră în competiţia pentru Capitală a Culturii Europene ca un oraş vizibil. Urmau să se facă şi concerte, programe celebre ale muzicii de operă, cu cei mai mari solişti ai lumii, pe stadion. Incasa şi Primăria bani, încasa şi Filarmonica nişte bani ca să îi folosească la construcţii sau la cumpăratul instrumentelor, iar pentru munca lui cerea 70.000 de euro pe an. Asta se întâmpla in 2009.” Evident, contractul nu s-a semnat. Cumva vă sună cunoscut?


Despre toleranţa... intolerabilă

Cine mai avea dubii cu privire la corectitudinea poziţiei adoptate de Consiliul Uniunii Scriitorilor din România vizând propaganda antisemită găzduită de pagina de Facebook a lui Paul Cernat (şi girată de acesta, prin prefaţa la volumul lui Marius Ianuş, Jos masca, Marius Ianuş!), are ocazia să se convingă că măsura sancţionării cu avertisment a fost binevenită.
Astfel, revista REALITATEA EVREIASCĂ, nr. 466-467 (1266-1267), din 1-29 februarie 2016, sub titlul „Revelaţia unui poet: «Legionarii, elita spirituală a neamului românesc»”, publică un articol în care condamnă „opiniile” exprimate de Marius Ianuş şi toleranţa de neînţeles pe care a manifestat-o criticul Paul Cernat faţă de ideile şi afirmaţiile de cea mai pură extracţie legionară, conţinute de volumul şi scrisorile publice adresate de Ianuş redacţiilor mai multor publicaţii.
Totodată, publicaţia oficială a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România salută luarea de poziţie publică a lui Daniel Cristea-Enache (care a fost asumată şi a devenit decizie oficială a Consiliului USR), împotriva acestor orori. Citând din scrisoarea pe care dl prof. univ. dr. Aurel Vainer, deputat şi preşedinte al FCER, i-a adresat-o directorului de imagine al USR, Realitatea evreiască arată că „Apartenenţa la o astfel de mişcare teroristă, care propagă ceva similar cu jihadismul de astăzi, proclamând viaţa fericită de apoi pentru crimă şi nelegiuiri, nu poate fi tolerată. Este drept: au aderat la Mişcarea Legionară intelectuali proeminenţi ai României acelor ani, care au evoluat în timp, devenind oameni de cultură valoroşi, având contribuţii deloc de neglijat la istoria culturii şi civilizaţiei din ţara noastră. Dar acest fapt nu îndreptăţeşte pe nimeni să categorisească, cum face poetul Marius Ianuş în postfaţa volumului său publicat în 2015, întreaga Mişcare Legionară cu titlul nobil de «elită spirituală şi morală». ş...ţ Nădăjduiesc că şi alţi oameni, care sunt cu adevărat intelectuali români contemporani, se vor alătura demersului dumneavoastră, pentru înscrierea Mişcării Legionare în paginile dramatice ale Holocaustului din România”.
Ne bucurăm că membrii Consiliului Uniunii Scriitorilor din România au dovedit spirit civic şi responsabilitate faţă de imaginea breslei, care nu-şi poate permite să se asocieze cu idei şi atitudini anti-europene. Limita toleranţ ei, spunea cândva Andrei Pleşu, este intolerabilul, iar propaganda fascistă şi extremistă este, într-adevăr, intolerabilă.


Pietonul-kitsch

Trăim într-o epocă a contrafacerilor, de la plagiate semnate de agramaţi (nu dăm nume, se ştiu deja) pînă la miniştri ale căror metehne compromit noţiunea de tehnocrat. Nici cu vremea nu stăm mai bine, parcă un duh rău a schimbat clima, silindu-ne să ne întrebăm dacă va mai exista iarnă şi dacă nu cumva am intrat într-o zodie în care anotimpurile sunt ele însele falsificate. Unde te întorci numai blazoane calpe, pînă şi mărţişoarele ajungînd să fie atinse de morbul kitschului. Cronicarului i-a fost dat să caute în aceste zile un cadou mai de Doamneajută, al cărui simbol primăvaratec să se îmbine cu o calitate mulţumitoare. A fost silit să se dea bătut, din neputinţa de a găsi ceva cu gust pe tarabele care au împînzit Bucureştiul. Şi dacă îţi laşi privirea să alunece de pe mărţişoare pe chipul celor care le cumpără, te izbeşte asemănarea în rău: un kitsch psihologic se poate citi pe feţele trecă torilor: fizionomii plate din conturul cărora nu răzbate nici un licăr de spirit. Cu excepţia tinerilor, cărora vîrsta le suplineşte absenţa spiritului, restul pietonilor au un stigmat pricăjit, de fiinţe măcinate de un microb bizar. Numele microbului e debusolarea. Parcă li s-a stricat busola sufletească preschimbîndu-i în fiinţe anodine, bătute de soartă pînă la pragul naufragiului. Şi nu e vorba de cerşetorii care zac pe trotuare, de la Piaţa Romană pînă la Universitate, nici de aurolacii cu priviri rătăcite de miasma pungii din care sug, şi nici măcar de interlopii cu mină de reptilă a căror pupilă te împunge cu un tăiş ostil, ci e vorba de omul mediu, cetăţeanul normal din punct de vedere statistic. La el, debusolarea se ghiceşte de la prima vedere, precum un certificat facial al surpării în interior. Nu ştiu ce s-a întîmplat în primele două luni ale anului, dar fizionomii mai devastate ca acum Cronicarul nu a văzut vreodată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara