Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

După faptă, răsplată

Subzistenţă pe subvenţie se intitulează articolul lui Matei Martin din DILEMA VECHE, 4-10 februarie. „Da, piaţa e cinică, scrie autorul. Dar şi subvenţia tot cinică e, uneori: pentru că pretinde, şi ea, adaptări, schimbări, reforme”. Să înţelegem că, dacă publicaţiile culturale, căci despre ele e vorba, s-ar reforma, adaptându-se pieţei, subvenţia n-ar mai fi cinică? Poate că ar deveni de prisos, asta da, cu condiţia însă sine qua non, ca o astfel de reformă să fie posibilă astăzi, şi nu numai la noi, ci în toată lumea bună. Matei Martin ştie prea bine că o asemenea reformă nu e, din păcate, posibilă, că până şi în Franţa, la care se referă el însuşi, statul subvenţionează publicaţiile culturale, ba chiar şi cotidianele politice. Articolul e un bla-bla iresponsabil, bazat pe ignorarea realităţii presei culturale. Sau, ne temem, pe intenţia de a dezinforma. Autorul se face avocatul Ministerului Culturii. Era să spunem, nerăsplătit. Aveţi puţintică răbdare, vom vorbi şi despre răsplată. În mod ciudat, bla-bla-ul cu pricina este şi al noului ministru al Culturii. L-am auzit cu urechile noastre, l-am citit în luările d-sale de cuvânt şi ale consilierilor pe care i-a angajat în minister. Toţi, de altfel, cam de vârsta lui Matei Martin şi cu aceleaşi merite, deocamdată, nedovedite. Într-un număr anterior al revistei, Matei Martin îi dădea o replică arogantă lui Ion Caramitru, care contestase un proiect ministerial privind ocuparea posturilor de conducere în teatre sau muzee fără obligaţia unor studii adecvate domeniului. Mult zgomot pentru nimic, scria atunci junele publicist. N-a fost pentru nimic, dovadă că ministerul a fost silit să retragă proiectatul ordin. Dar chiar şi aşa, ceea ce atrage atenţia este că ministrul şi tinerii de care s-a înconjurat gândesc la fel şi anume că nu e nevoie de competenţă ca să conduci o instituţie. Problema reală a lui Matei Martin este că „banii sunt direcţionaţi în proporţie de 75% către revistele editate de Uniunile de Creatori”. Necitite, zice junele, nedifuzate, vai de capul lor! Părerile lui Matei Martin ne interesează prea puţin. Vrem doar să explicăm cititorilor noştri, nu ne răcim gura de pomană pentru autorul articolului, că e normal să fie subvenţ ionate revistele USR: sunt publicaţ ii încărcate de prestigiu, unele centenare, trecute de furcile caudine ale regimului comunist. Argument care s-a dovedit capabil să-i convingă pe parlamentari să voteze în unanimitate legea. E treaba lor, a lui Matei Martin şi a unor prieteni ai lui, cum ar fi Claudiu Komartin, că le contestă importanţa. E cazul să adăugăm că n-au avut, ei, nici o inţiativă legislativă, dar pretind a se aşeza la masa gata pusă. Komartin cerşeşte pe faţă o parte din bani. E aici o contradicţie: dacă subvenţia e cinică, de ce doresc să profite de ea? 25%, cât le revine, li se pare prea puţin? De unde să ştie ei că sugestia de a oferi sprijin şi „publicaţiilor independente”, cum le spune tandru Matei Martin, tot de la Uniunile de Creatori a venit? Enervat, ca şi alţii, că ministerul a cedat în cele din urmă, după ce a pus beţe în roate aplicării legii, Matei Martin explodează din nou: „Scandalul a izbucnit degeaba”. Nici de data asta n-a fost degeaba, dovadă că situaţia s-a reglementat, fie şi cu o lună întârziere. Ca să nu mai spunem că n-a fost nici un scandal, ci doar o încercare de a obliga ministerul să respecte legea. Ceea ce în România nu e un lucru de la sine înţeles. Imoralitatea poziţiei redactorului Dilemei vechi este altundeva: primul articol, acela îndreptat contra UNITER, i-a adus numirea de către ministru în comisia AFCN. Deşi nu i se cunosc lui Matei Martin merite în stare a-l abilita să decidă finanţarea unor edituri şi publicaţii. Articolul lui poate fi considerat, fără riscul de a exagera, o formă de a mulţumi ministrului pentru a-l fi exceptat cu generozitate de la a poseda un CV corespunzător. (Lasă că, dacă, în această calitate, va acorda sprijin financiar Dilemei vechi, de pildă, se va afla în conflict de interese, deoarece de la revistă îşi ia salariul şi colaborările!) Vom citi şi vom vedea.


„Cum vă simţiţi ca mare scriitor?“

Aţi auzit de Cezar Pârlog, scriitor? Probabil nu, ca şi noi, de altfel. Totuşi, o revistă, CAIETE SILVANE (nr. 132), găseşte de cuviinţă să-l intervieveze în această calitate. Iese un text halucinant. Întâi, prin întrebările de-un ridicol infinit adresate de Ştefan Doru Dăncuş. De pildă, o întrebare sună aşa: „Care e diferenţa dintre un scriitor din America şi unul din România?” În primul moment am crezut că cel intervievat va fi fiind vreun autor român stabilit acolo, altfel care ar fi rostul chestiunii. Dar de unde: omul, prin răspunsul său, ne spulberă imediat presupunerea: „N-am fost în America şi nici pe aici în prea multe ţări…” Altă întrebare, sforăitoare şi penibilă, „Cum vă legitimaţi ca scriitor în faţa lui Dumnezeu?”, cade ca nuca în perete, căci scriitorul Pârlog ţine să precizeze: „Am să vă dezamă- gesc, dar eu merg pe mâna lui Darwin.” Dar o culminaţie de rizibil/ burlesc/ absurd se atinge prin întrebarea şi răspunsul care deschid dialogul. Ţineţi-vă bine: „Cum vă simţiţi ca mare scriitor?” Luându-şi unele mici măsuri de precauţie („nu acum”, nu deocamdată), cel calificat astfel dă de înţeles că, mai târziu, cu un „eventual vânt bun la pupă”, ne va lămuri el cum e să fii mare scriitor. În fond, de ce ne arătăm atât de scandalizaţi de interviul zălăuan, de ce n-ar avea şi liliputanii dreptul să se evalueze, să se măsoare între ei? Sigur că da, sunt liberi să se măsoare între ei şi neapărat iese ceva, unii sunt mai mici, alţii sunt mai mari (rezultatul depinde, totdeauna, de perspectivă şi de scara de valori folosită): poate domnul Pârlog e mare scriitor pe străduţa lui din Zalău sau pe scara lui de bloc!


Sita critică

Continuând comentariul provocat de interviul din Caiete Silvane, am spune că grav este când această perspectivă falsă e lansată în spaţiul public, fiind într-un fel validată de o publicaţie literară, unde obligatoriu ar fi să existe o grilă care să stopeze astfel de aprecieri flagrant eronate, enormităţile acestea care ne conduc spre haos. Am mai vorbit în paginile revistei despre lipsa sitei critice din literatura de astăzi şi despre consecinţele dezastruoase ale acestei absenţe. Fenomenul se manifestă în cel puţin două moduri diferite. Pe de o parte, asistăm la un atac furibund al unor autori tineri împotriva unor mari critici literari cărora încearcă violent şi cu intolerabilă insolenţă să le distrugă autoritatea astfel încât ei, care n-au reuşit să obţină legitimitatea literară pe căile fireşti ale scrisului, s-o capete brusc, şi anume atribuindu-şi-o singuri, prin forţă. Pe de altă parte, aşa cum vedem, are loc şi un asalt năucitor, neobosit al mediocrităţilor şi diletanţilor care îşi găsesc şi ei loc în publicaţii, proclamându- se între ei „mari”, la concurenţă cu cei într-adevăr mari. Iresponsabili, pigmeii folosesc superlativele cu uşurinţă, ducând la devalorizarea şi prăbuşirea în derizoriu a judecăţii critice. Pus în faţa ridicolului şi a sublimului descrise, iată, cu exact aceleaşi cuvinte, cititorul neiniţiat nu va izbuti să distingă între fals şi autentic şi va fugi de literatură, va fugi mâncând pământul. Această lipsă de sită critică, dacă va continua şi se va extinde (mai cu seamă în condiţiile favorizante ale internetului, unde orice afirmaţie oricât de scandaloasă e îngăduită!), poate avea asupra literaturii urmările unui tsunami asupra unui oraş de coastă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara