Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne...?

O foarte interesantă cronică literară consacrată în OBSERVATOR CULTURAL de către Bogdan-Alexandru Stănescu primelor două volume de Opere complete ale Angelei Marinescu ne-a adus aminte de anii, nu chiar demultişor trecuţi, când salutam faptul că tinerii critici douămiişti redescoperă critica de întâmpinare, atât de necesară în primul deceniu de post realism-comunist, cum fusese în primul deceniu de postcomunism. Introducând un filtru în aprecierea producţiei de carte literară, tinerii critici păreau dispuşi să facă o operă, devenită din nou obligatorie, de higienă literară. Revistele le-au deschis paginile, România literară, nu în ultimul rând, majoritatea dintre ei deţinând o vreme rubrici fixe. A urmat un abandon cvasigeneral. Însoţit uneori de delaraţii justificatoare. Unii au anunţat că preferă bătrânei cronici litarare genuri de critică tânără, alţii, că sunt interesaţi de dezbaterile politice. Aşa că am rămas cu prea puţini amatori să facă oarece ordine în Republica literelor. Partea proastă este că, lipsindu-se nesiliţi de nimeni, în felul acesta, de autoritate critică, au continuat să-şi dea cu părerea cu ocazia a tot soiul de bilanţuri, în care menţionează de obicei de-a valma zeci de nume şi de titluri, fără să fie evident vreun criteriu de valoare. Singurele critici pe gustul lor par să fi rămas acelea referitoare la aprecierile altora. Cazul Premiului „Eminescu” de la Botoşani sau al premiilor USR (oare de ce nu şi cele, mult mai... spectaculoase, ale Secţiei de Literatură a Academiei Române sau ale diverselor jurii compuse din anonimi, la propriu şi la figurat?) e prea cunoscut şi nu l-am fi reamintit dacă n-am fi remarcat la unii comentatori un fel de obsesie maladivă. Pe unii bolnăviori i-am pomenit în numărul trecut. Li se adaugă, Costi Rogozanu, într-o emisiune de televiziune, îngrijorat că premiul botoşănean, decernat cu ocazia Zilei Culturii de 25 de ani încoace, e în pericol să dispară din cauză că a fost atribuit unor poeţi, vai de capul lor, ca Nicolae Prelipceanu şi Gabriel Chifu. Ar fi fost lucru de mirare ca un observator, partizan până în măduva oaselor, să nu-şi dea, chiar şi cu întârziere, cu părerea. Doar că părerea lui nu mai prea contează. Din păcate, nu e vorba neapărat de lipsa lor de pricepere într-ale poeziei: e vorba de o crasă lipsă de bun-simţ. Să nu pretindă Rogozanu să-i luăm de bune convingerile. Problema e mai gravă. De exemplu, când salută excelenţa poeziei lui Marius Ianuş. Că această excelenţă ţine de o promisiune neonorată, asemenea celor ale lui Komartin sau Suceavă, poate reprezenta o scăpare. Dar că girează antisemitismul de teapă legionară al lui Ianuş, care înalţă imnuri Căpitanului, asta, da, gafă! Sau nu, gafă? Cum poate un om declarat de stânga ca Rogozanu să împărtăşească brumoasa ideologie (sic!) de extremă dreaptă a lui Ianuş? S-or fi atingând ele extremele, dar îl bănuim pe girant de mai rău: de niscai interese partizane care nu-i fac cinste nici măcar în starea de derută literară în care se află de la o vreme. Nici că Paul Cernat, şi el stângist mărturisit, e de acord cu legionarii şi Căpitanul lui Ianuş, nu pare a-l preocupa pe Rogozanu. Ce-ar mai fi de spus? Şi dacă tot suntem în luna lui Eminescu: „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete, de smintiţi şi de mişei”. În timpurile noastre de austeritate, ar fi de ajuns o singură ceată.


„Un cârd de jihadişti“
Epistolar

Marius Ianuş a bombardat şi redacţia noastră cu mesaje care conţin scandaloasele sale schimburi de replici de pe internet cu Komartin, Andrei Ruse şi alţii, cerându-ne cu insistenţă să citim, dar şi să răspândim aceste texte. Cu scuzele de rigoare faţă de cititorii mai pudici, reproducem totuşi câteva fragmente din acest epistolar care, mărturisim, ne dezgustă. Dar suntem obligaţi, căci trebuie să ştim cu cine avem de-a face. Aşadar, Marius Ianuş: „Din punct de vedere strict literar nu greşesc cu nimic. Mălaicu- Hondrari e un ţigan care şi-a cheltuit anii pe care ar fi trebuit să-i dedice formării literare la căpşuni, în Spania. Încercarea de a face dintr-un căpşunar un scriitor e inutilă. Fiecare pagină a lui miroase a vulgaritate şi incultură. Teodor Dună e un copil de securişti care amestecă felurite mizerii egotiste în ciorba răscoaptă a suprarealismului, alcătuind un produs mincinos şi scârbos pe care îl prezintă drept «poezie»…” Marius Ianuş către Andrei Ruse: „Să îţi lumineze Dumnezeu mintea năclăită de droguri!” Andrei Ruse către M. I.: „Eşti sinistru de urât şi sufletul ţi-e o văgăună de rău, tu chiar eşti orb? Nu ai limite? Crezi că dacă-ţi faci câteva cruci în plus ai dreptul să arunci cu rahat şi să scuipi orice în jur? Şi dincolo de toate, eşti bolnav, omule.” C. Komartin către M. I.: „eşti un căcat bolnav. exact aşa o să rămâi în memoria oamenilor – ca un căcat bolnav care se dădea creştin, dar ura cât pentru un cârd de jihadişti.” Aceştia sunt cei care, folosind exact acelaşi limbaj de gang, atacă şi Uniunea Scriitorilor, cerând cu violenţă „reformarea” ei. S-a întors lumea cu susul în jos. Odată cu ei, într-adevăr, „un cârd de jihadişti” a dat buzna în literatura noastră.


Trebuie să ai imaginaţia comică a unui Jarry...

Unii ziarişti, care nu cunosc lumea literară, prezintă scandalurile caraghioase (dar păguboase pentru toată lumea) declanşate de Dan Mircea Cipariu la Uniunea Scriitorilor ca pe un conflict de la egal la egal între Dan Mircea Cipariu şi Nicolae Manolescu, actualul preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
În realitate, Dan Mircea Cipariu este un autor cu totul insignifiant, cunoscut pentru umorul involuntar cu care vorbeşte în public. Nicolae Manolescu, cel mai important critic literar de după G. Călinescu, joacă în literatura română din ultima jumă- tate de secol rolul pe care l-a jucat Titu Maiorescu în literatura română în a doua jumătate a secolului nouăsprezece.
A vorbi despre o luptă între aceste două personaje este ca şi cum ai vorbi despre o luptă dintre un ghemotoc de hârtie rostogolit de vânt pe caldarâm şi un zgârie-nori.
Nu este vorba, dragi ziarişti, de o „luptă pentru putere” între Dan Mircea Cipariu şi Nicolae Manolescu. Ar putea fi şi poate chiar va fi (şi nu o luptă, ci o competiţie) la viitoarele alegeri, dacă vor apărea candidaţi care să inspire respect şi încredere.
Trebuie să ai imaginaţia comică a unui Jarry ca să ţi-l închipui pe Dan Mircea Cipariu preşedinte al Uniunii Scriitorilor. (Al.Şt.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara