Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

De vacanţă (I)

A începutul marele exod de vară al românilor spre plajele din ţările aflate la sud de Dunăre. O primă întrebare ar fi: de ce preferă românii să facă un drum mai lung şi, din motive care vor fi explicitate imediat, atât de anevoios spre Grecia de pildă, în loc să meargă pe litoralul românesc? Răspunsul e simplu: oferta, pentru condiţii hoteliere similare sau superioare, are preţuri mai joase, la care se adaugă, ca bonus, clima mai bună şi marea, în zona de nord a Greciei, de o limpezime şi o temperatură paradisiace. Acum să ne întoarcem la motivele care fac drumul anevoios: ca să ajungi în Grecia trebuie să treci Dunărea, iar traversarea fluviului se face pe îmbătrânitul pod de la Giurgiu – Ruse. Şi astfel, vacanţa turiştilor noştri debutează cu un mic coşmar tipic românesc: îmbulzeală de nedescris, camioane şi autoturisme într-un talmeş-balmeş, ore întregi de aşteptare în soarele torid, întârzieri, nervi întinşi la maximum. De ce? Fiindcă partea românească a podului se repară. Iar lucrările, ceea ce a devenit o regulă la noi, sunt în întârziere: podul cu pricina era în şantier şi acum o vară şi, dacă ţinem bine minte, şi acum două veri. Lăsăm impresia că tot ce începem nu suntem în stare să terminăm. Pe stâlpii de beton ai podului de la Giurgiu sunt precizaţi, cu cifre mari, în relief, anii cât a durat construirea acestui pod: doi ani, între 1952 şi 1954, când a fost inaugurat. Doar doi ani le-au trebuit celor de atunci să ridice acest pod. Astăzi, nouă ne trebuie mai mult timp doar ca să turnăm un strat asfaltic şi să-l cosmetizăm puţin. Încă o probă care demonstrează neputinţa de pomină a constructorilor noştri şi încă un exemplu de triumf al eşecului.


De vacanţă (II)

După patimile de la Giurgiu, turistul român alege să se întoarcă în ţară, din vacanţă, pe o cale ocolită, pe la Vidin-Calafat. Drumul e, într-adevăr, mai lung, dar, speră el, traficul nu este aşa de mare şi, apoi, podul este modern, cu două benzi de circulaţie pe sens, cu linie ferată electrificată dublă şi cu trotuare pentru pietoni. Calculul e corect, numai că nu ţine cont de factorul de perturbare specific românesc, de doza de absurd care intervine obligatoriu pe meleagurile noastre. Şi atunci când s-a rezolvat ceva (adică, iată, nu se mai traversează fluviul încărcând automobilele şi camioanele pe bac, există un pod nou, impresionant, însă construit, să ne înţelegem, de partea bulgară, nu de noi!), lucrurile tot nu funcţionează, se dovedesc parcă şi mai complicate decât înainte. Aşadar: turistul trece cu maşina rapid, ca-ntr-un vis, pe autostrada podului şi ajunge pe tărâm românesc. Aici însă dă de un infern şi nu-i vine să creadă: este controlat minuţios, cu încetinitorul, ceea ce măreşte enorm timpul de aşteptare şi coada de vehicule. Când în sfârşit scapă de vamă, constată, coşmaresc, că nu poate să înainteze pe şosea: e blocată, se aşteaptă zeci de minute, apoi ceasuri întregi. Nu înţelege ce se petrece, cum de e posibil aşa ceva. O coadă infernală se întinde pe kilometri şi kilometri prin satele din drum. Pe bietul om nu-l mai interesează explicaţiile (că din pricina unui fulger s-a ars calculatorul vameşilor, că şoseaua care leagă podul de la Calafat de Craiova şi, apoi, de Bucureşti este în reparaţie de ani şi ani şi încă n-a fost terminată, că poliţiştii care ar trebui să pună ordine în trafic dorm pe ei etc., etc.). Îi ajunge ce trăieşte: un coşmar repetitiv şi fără altă motivaţie decât dezonoranta funcţionare a angrenajului public naţional.


O poveste întunecată şi foarte încurcată

În revista 22 (nr. 24) găsim un subiect pasionant. Sub titlul „Radiografia unui hold-up”, Mihai Demetriade descrie marele jaf din 1959, care a avut loc la Bucureşti, cu un atac asupra maşinii Băncii Naţionale: „Un electrician care lucra pe unul dintre stâlpii de telegraf din zonă îi vede pe cei trei bărbaţi punându-şi măştile, cu arme în mână, şi trage concluzia firească că Securitatea face o repetiţie sau un antrenament sau pur şi simplu că se filmează ceva, deşi, în mod ciudat, nu era prin preajmă niciun aparat de filmat. Monica scoate sacii cu bani din Skoda Station-ul băncii, iar Igor îi pune în taxi. Lică a stat tot timpul la volanul maşinii, cu motorul pornit. Trei saci cu bani au fost mutaţi în mare grabă. După încărcarea lor, în spate s-a urcat şi Saşa.(…) Împart banii, mai întâi câte 25.000 lei, urmând ca restul să fie depozitat în podul casei părinţilor lui Igor. Armamentul, muniţia, casteturile etc. sunt plasate într-o valiză separată, pe care Sevianu o ascunde în acelaşi loc. Îmbrăcămintea şi mănuşile folosite au fost băgate într-un sac de merinde pe care Igor şi Saşa l-au aruncat dintr-o barcă în Lacul Herăstrău.” Aici sunt descrise faptele brute, aşa cum s-au petrecut sau aşa cum a vrut Securitatea să ne facă să credem că s-au petrecut. Acelaşi grupaj din revista 22 mai conţine un articol semnat de Vladimir Tismăneanu, care ne avertizează că, în realitate, „avem de-a face cu o afacere politică, deci că scenariul «marelui jaf» este subordonat unui megascenariu menit să demonstreze lipsa de loialitate a unui grup de intelectuali proveniţi, fără excepţie, din mediul ilegaliştilor evrei.” Să amintim numele celor şase persoane care alcătuiau grupul „bandiţilor”: fraţii Ioanid, Alexandru (Lică) şi Paul, Haralambie Obedeanu, Saşa Muşat, Igor şi Monica Sevianu. O poveste întunecată şi foarte încurcată. De citit.


Starea Europei

În acelaşi număr din revista 22 există, sub titlul 22 plus, un supliment realizat de Andreea Pora, cu sprijinul grupului PPE din Parlamentul European. Revista 22 a invitat 13 membri ai Grupului PPE să răspundă la şase întrebări care încearcă să cuprindă principalele subiecte care preocupă Uniunea Europeană. Deputaţii PPE se pronunţă asupra actualităţii celei mai presante, iar punctele de vedere exprimate se reţin prin caracterul lor tranşant şi lucid. Ca exemplu, reproducem câteva aprecieri asupra relaţiilor UE cu Rusia. Francesco José Millán Mon (Spania): „Relaţia UE-Rusia a îngheţat, iar încrederea a dispărut din cauza încălcării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei de către forţele armate ruse începând din 2014.”; Tunne Kelam (Estonia): „În elaborarea politicii UE faţă de Rusia este esenţial să înţelegem că scopul strategic al lui Vladimir Putin este de a slăbi, dezbina şi discredita UE. Din acest punct de vedere, politica Rusiei de a dezmembra şi slăbi Ucraina constituie numai o etapă în campania sa împotriva Occidentului. Încercând să supravieţuiască presiunii sancţiunilor UE, Rusia va încerca şi de acum înainte să divizeze UE şi să obţină ridicarea sancţiunilor.”; Andrej Plenkovic (Croaţia): „Dar Moscova a dorit să-şi întărească rolul pe scena politică mondială, creând crize şi conflicte îngheţate în vecinătatea UE. Este evident că UE nu poate considera Federaţia Rusă drept un partener credibil, atâta timp cât aceasta nu respectă suveranitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei.” Antonio López-Istúriz White (Spania): „Actuala conducere rusă se află pe o traiectorie de coliziune cu Vestul. Şi-a centralizat puterea la un nivel fără precedent. Vestul trebuie să găsească un răspuns la conceptul de «război hibrid». Trebuie să elaborăm o nouă strategie faţă de Rusia care să corespundă realităţii politice, astfel încât să descurajăm orice agresiune rusă, să reducem dependenţa energetică faţă de Moscova prin diversificarea surselor energetice şi a rutelor de tranzit, să impulsionăm solidaritatea între statele membre…”; Lars Adaktusson (Suedia): „Rusia se comportă agresiv de ceva vreme şi a folosit forţa împotriva Ucrainei, Georgiei şi Moldovei. Desigur, sper că Rusia va evolua într-o direcţie diferită, punând accent pe valorile democratice şi drepturile omului, deşi menţionează din ce în ce mai des armele nucleare în cadrul strategiei sale de apărare, ceea ce este extrem de îngrijorător.”; Jaromir Štetima (Republica Cehă): „Ideal vorbind, relaţiile dintre UE şi Rusia ar trebui să se îmbunătăţească, iar între cele două părţi să se dezvolte un comerţ liber şi relaţii de prietenie. Din păcate, însă, cel puţin atâta timp cât Putin este la putere, acest lucru nu pare posibil.” Cum se vede, deputaţii PPE vorbesc aceeaşi limbă sau, altfel spus, au aceleaşi convingeri pe care nu se feresc să le afirme răspicat, iar concluzia care se desprinde nu este de natură să ne bucure: nimic bun, dinspre Rusia!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara