Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Paul Cernat despre cronica literară

De regulă, citesc o carte până la capăt, înainte de a-mi spune părerea. Paul Cernat dă o replică articolului meu din România literară înainte de a fi citit şi partea a doua, anunţată încă de la titlu. Graba asta spune multe. Deşi puţintică răbdare nu strică. Scriam în articol că, dacă autoritate nu e, nimic nu e în cronica literară. Care sunt contraargumentele fostului meu student? Ele sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Le-aş enumera, dacă ar folosi la ceva. Mă limitez la câteva. Că, înainte de Postmodernismul lui Cărtărescu, ideea difuziunii centrului cronicii, reluată de Cernat pe cont propriu fără ghilimele, „plutea în aer” poate fi adevărat: dar nu fusese exprimată ca atare de nimeni. Apoi, dacă citea şi continuarea articolului meu, Cernat ar fi putut constata că n-am renunţat a scrie cronică din cauză că aş fi fost convins de inactualitatea genului după 1989. În al doilea rând, nici că Paul Cernat n-a pus în discuţie autoritatea cronicii, ci statutul ei astăzi, nu e adevărat. Tocmai despre autoritatea cronicii şi despre valabilitatea unui centru canonizator era vorba în articolul lui. Am omis să menţionez, în articolele mele, faptul că nici Maiorescu, care n-a scris cronică literară propriu-zisă, nici că G. Călinescu, al cărui rol canonizator este legat, nu de cronicile lui literare, ci de Istoria literaturii, nu pot fi puşi, cum face Cernat, în oala cronicarilor care decid de soarta canonului. Mai degrabă, rolul îi putea reveni în interbelic lui Pompiliu Constantinescu. Spuneam totuşi că un canon centralist n-a existat niciodată. În fine, n-am căutat îndărătul spuselor lui Cernat gablonzuri marxizante de tip Bourdieu sau Foucault: l-am citat cu unul dintre ele. Expressis verbis. Pe care, de altfel, îl repetă în replică: ...„Am colaborat o vreme acolo (la România literară – n.n.), dar ne-am despărţit când conducerea revistei a intrat în conflict cu opţiunile noastre prime; faptul că Alex Goldiş nu s-a lăsat anexat sau... neutralizat, în pofida onorurilor primite, îi face cinste”. Ce înseamnă anexat sau neutralizat? Cine v-a cerut vreodată să scrieţi altceva decât voiaţi sau altcumva decât gândeaţi? Anexarea face parte din acel limbaj neomarxizant la care m-am referit, în care critica literară este privită prin prismă politică, ca un raport de putere, şi care îi împarte pe critici în tabere partizane. Exact asta a scris, negru pe alb, Cernat. Restul e irelevant. Că tinerii critici sunt cu actele la zi, iar noi, bătrânii, suntem depăşiţi, asta rămâne a fi probat de operele pe care tinerii le vor scrie. Părerea mea este că ar face mai bine să-şi scrie cărţile decât să se răfuiască cu noi. „Să nu-i cerem cronicii literare mai mult decât mai poate duce..”, conchide Paul Cernat. Repet: nu cronica duce sau nu duce responsabilitatea noii literaturi, ci cronicarii, cărora Cernat le taie creanga de sub picioare. Admit că, un pic cinic privind lucrurile, prefer să nu facă tinerii selecţia valorilor în afirmare, de vreme ce şi-au uitat ciurul acasă, ci să ne lase pe noi, bătrânii s-o facem. Dacă tot îşi dau singuri un certificat de incompetenţă, de ce ne-ar mai preocupa ce cred ei? Cât despre „fidelii” de la România literară (iată limbajul marxizant!), ei vor continua să scrie despre autori valoroşi, publicaţi de Observator şi de alte publicaţii de „stânga” (Cernat dixit), în schimb, Observator nu suflă un cuvânt (nu neapărat laudativ) despre colaboratorii RL. Noi, bătrânii, suntem şi vom continua să fim fideli ideii de valoare. Lăsăm grupările şi clanurile pe seama conştiinţei lui Cernat et comp.


Fără-de-regula ca regulă

În războiul acesta absurd în care este târâtă Uniunea Scriitorilor regula se dovedeşte a fi lipsa oricărei reguli. Se minte, se mistifică, se loveşte sub centură, se dezinformează aiuritor. Din noapte se face zi. Se deschid procese peste procese împotriva USR, iar acuzaţiile agresorilor sunt, pe dos, că USR deschide procese. Tot ei, asediatorii fără odihnă şi fără ruşine, pierd procese, iar comunicatele lor, ca-n propaganda statelor totalitariste, anunţă triumfalist că le-au câştigat. Marginalii uzurpatori înjghebează o aşa-zisă adunare generală, care calcă în picioare toate prevederile statutare, şi-n vremea asta strigă sus şi tare că USR şi conducerea ei nu respectă Statul. Tot ei contestă în justiţie reprezentativitatea avocatului USR şi, în schimb, avocatul agresorilor se prezintă la diversele procese cu o delegaţie semnată de un „preşedinte” (Cristian Teodorescu), al unei „asociaţii” de 17 oameni, care nu există (căci nu e recunoscută de niciun tribunal) şi care foloseşte sigla furată de la USR. Iar şirul de sminteli continuă neobosit… Avocata USR se întreba îngrijorată dacă, după toate aceste procese în care trebuie să facă faţă unor minciuni cât roata carului şi unor acuze aberante, va scăpa cu mintea sănătoasă. În confruntarea cu aceşti oameni te afli în situaţia cuiva care intră pe teren hotărât să joace fotbal şi acolo dă peste o mulţime dezlănţuită de inşi care te lovesc şi te doboară la pământ ca să te împiedice să marchezi, care iau mingea cu mâna şi o bagă în poartă: continuă partida cu ei, câştig-o şi rămâi normal, dacă poţi!


Avem primari, ce urmează să facă

Alegerile s-au terminat. Avem primari. În Bucureşti , chiar o doamnă, care e şi membră a Uniunii Scriitorilor. Aşa încât e posibil să citească revista noastră. De aceea cutezăm şi noi să ne dăm cu părerea ce s-ar cuveni să facem cu oraşul acesta (pe care-l iubim şi care se află în mare suferinţă edilitară!), astfel încât să îndreptăm lucrurile, să-l vindecăm. O idee ar fi să se refacă, printr-un program coerent şi cuprinzător, alături de faţadele blocurilor comuniste, din cartiere (foarte bine!), şi imobilele istorice, de o remarcabilă valoare arhitectonică, din centru, de pe principalele bulevarde. Rar, când se restaurează ici-acolo câte o clădire de patrimoniu, ne convingem ce frumuseţe extraordinară stă ascunsă sub tencuiala deteriorată a acestor construcţii aflate într-o stare jalnică, de parcă tocmai au ieşit dintr-un război devastator. Imobilele acestea vechi din centru sunt asemenea unor Cenuşărese: să nu ne îngrijim de ele, să le lăsăm să se ruineze în nepăsare, cum se întâmplă acum, înseamnă să avem o uriaşă comoară şi să murim de foame, pentru că habar n-avem de existenţa ei! Şi o altă propunere: există Dâmboviţa, îndiguită de Ceauşescu şi o ignorăm ca şi când n-ar fi, adică n-o integrăm în viziunea urbanistică. Dintr-o zonă oarecare, tristă a Bucureştiului, cum e acum, Dâmboviţa poate fi transformată într-o arteră vie a acestei Capitale, atât de necesară: albia râului poate fi curăţată, pe luciul de apă pot fi aduse mici ambarcaţiuni; malul poate fi îngrijit, cu iarbă tunsă şi cu flori, cu copaci umbroşi; din loc în loc pot apărea (ca la Oradea, pe malul Crişului) mici cafenele cu pereţi transparenţi, de sticlă, suspendate deasupra apei; în fine, peste râu pot fi construite punţi arcuite, pietonale, fiecare cu un design original şi expresiv, şi, iarăşi, cu flori şi plante agăţătoare. Dar să ne oprim din croşetarea de himere! Himere? Dacă stăm şi ne gândim bine, poate că nu. Asemenea descrieri din viitor sunt perfect realizabile: dacă vrei, poţi!


Brexit-ul scade leul

Brexit-ul scade leul şi toate monedele statelor din Europa Centrală şi de Est. Dacă numai gândul că ar putea avea loc această ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană produce un rău atât de evident, atunci nu e greu să ne imaginăm cât de mare ar fi răul, când ieşirea chiar se va produce! În revista 22 (nr. 23, 7-13 iunie a.c.), e publicată o analiză pe tema ieşirii sau rămânerii Regatului Unit în UE, datorată lui Elmar Brok, europarlamentar german şi preşedinte al Comisiei Parlamentului European pentru Afaceri Externe. Răspunsul la această necunoscută va fi aflat foarte repede (când va fi apărut acest număr al revistei noastre, deja se va şti): în ziua de 23 iunie se desfăşoară referendumul ce decide soarta Marii Britanii, un referendum care, e de părere Elmar Brok, oricum, „va fi un punct de cotitură şi va face istorie”. Merită să reţinem concluzia europarlamentarului german: „«Da» pentru UE sau «Nu» pentru UE: populaţia britanică are opţiunea de a alege, la 23 iunie – alegerea între un viitor în casa noastră europeană comună şi o revenire la secolul XX. Vom respecta votul. Dar, în acelaşi timp, afirmăm în mod clar: UE şi majoritatea Parlamentului European vor ca Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord să rămână în UE. Vrem şi avem nevoie de o Mare Britanie puternică, cu un viitor european. Şi invers, Regatul Unit are o perspectivă bună pentru viitorul său în cadrul UE. Cei care vor decide acest lucru şi cei care poartă în ultimă instanţă responsabilitatea deciziei sunt cetăţenii britanici. Vom accepta decizia lor, cu toate consecinţele. Raţionamentul susţinătorilor Brexit-ului că va exista un deal mai bun este o iluzie.” Suntem convinşi de dreptatea acestor aserţiuni: totul e ca şi decidenţii să gândească la fel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara