Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Limpede ca lumina zilei

În numărul 4 al revistei VIAŢA ROMÂNEASCĂ, Nicolae Prelipceanu semnează un editorial care se numeşte Cum să convoci o adunare Generală a USR: „Pe la mijlocul lunii martie a avut loc o «adunare generală a Asociaţiei (sic) Uniunea Scriitorilor din România» convocată de un «grup de iniţiativă» anonim. Adunarea respectivă s-a ţinut în două etape, cea dintâi, la care au fost prezente cinci persoane, şi cea de-a doua, la care au participat 17 (şaptesprezece) persoane în carne şi oase, plus vreo zece sau unsprezece mandate acordate unora dintre cei 17 (şaptesprezece) de către alţi 10 (zece) membri ai USR absenţi. Cei prezenţi şi-au ales un consiliu de conducere, cu preşedinte şi doi vicepreşedinţi, anunţând acest fapt mass-mediei într-un comunicat ce poartă antetul USR. (Toate informaţiile de mai sus pot fi găsite în comunicatul respectivei «adunări generale».) Pentru lămurirea celor care au luat de bună alegerea unui nou(?) comitet sau consiliu de conducere, să recapitulăm condiţiile în care se poate convoca o Adunare Generală Extraordinară a membrilor Uniunii Scriitorilor din România.” Şi redactorul-şef de la Viaţa Românească chiar face în mod riguros operaţia aceasta, de altfel strict necesară, pentru oricine: trece în revistă, citând, prevederile privind convocarea Adunării Generale Extraordinare nu doar din actualul Statut, aflat în vigoare, ci şi din precedentele, cel din 2009, cel din 2005, cel din 1997, cel din 1990 şi chiar cel din 1983! Rezultă, din această cercetare, adevărul, limpede ca lumina zilei: în niciunul dintre statute nu este prevăzută o modalitate de a convoca AGE precum au procedat „reformiştii”! Aşadar, tot ce au făcut războinicii de astăzi e lovit de nulitate, se plasează într-o irealitate pe cât de absurdă, pe atât de penibilă. Nu poţi da la o parte peste noapte (cu o fentă, cu o făcătură!) o instituţie de tradiţie, cu o activitate atât de importantă pentru cultura română şi să pui în loc o însăilare a câtorva aventurieri. Şi nu trebuie să ai studii juridice ca să înţelegi asta. În acelaşi număr consistent al Vieţii Româneşti, citim o cronică a Irinei Petraş la volumul Nous de Liviu Ioan Stoiciu: „Cred că Nous este unul dintre cele mai bune volume ale lui Liviu Ioan Stoiciu şi unul de vârf în recuperarea stilului înalt al poeziei române de azi.” Aprecierea criticului literar este convingător susţinută de versurile puternice pe care poetul le publică în revistă la rubrica Poemul invitat „Te înalţi/ periculos de la pământ, eşti extras, mai exact, te uiţi/ atent de sus şi strigi:/ acestea sunt ruinele mele, câtă frumuseţe…”


Istorie second hand

La începutul acestei primăveri, poeta Ana Blandiana a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţ ii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, propunerea fiind făcută concomitent de trei facultăţi: Facultatea de Istorie şi Filosofie, Facultatea de Litere şi Facultatea de Studii Europene. La această solemnitate, poeta a ţinut o alocuţiune cu titlul Istoria ca viitor, pe care am citit-o în revista MEMORIA (nr. 2 din 2016). Textul ni s-a părut întru totul remarcabil, o meditaţie profundă asupra istoriei şi asupra trecutului repetitiv, asupra crizelor şi asupra căilor de a ne păstra (ori de a ne pierde!) identitatea europeană, asupra şanselor de a ne salva prin dimensiunea noastră creştină şi prin cultură. Reproducem un scurt fragment din acest eseu dens: Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să-i lipsească nu numai răbdarea, ci şi fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operaţiuni copy-paste, a unei reluări abia dacă într-o nouă interpretare. Trăim catastrofe şi tragedii cu un obositor sentiment de déjà-vu, ca şi cum ni s-ar fi dat o istorie second hand. Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârşitul Imperiului Roman. Acelaşi aer de sfârşit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: romanii nu mai credeau în propriii zei şi nici nu mai ştiau bine cine sunt aceia, pierduţi în mulţimea de zei împrumutaţi de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înşişi se mai regăseau cu greu în mulţimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu-i. Pe vremea pătrunderii creştinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populaţie de un milion de locuitori, ceilalţi erau veniţi din alte regiuni ale globului. ” Văzând ce text bun i-a prilejuit poetei ceremonia de la Universitatea din Cluj- Napoca, nu ne rămâne decât să-i dorim să primească titlul de Doctor Honoris Causa şi al altor universităţi, de cât mai multe ori!


Drumurile patriei – istorice eşecuri

Am văzut repetat la televizor (Digi 24) protestele disperate ale locuitorilor din zonă, afectaţi de faptul că şoseaua care, pe hârtie, leagă Deva de Oradea, în realitate, se află de multă vreme într-o stare jalnică, fiind practic de nefolosit. Oamenii vorbeau, pe drept cuvânt revoltaţi, despre o subminare a economiei din regiune, în condiţiile în care investitori străini s-au retras de acolo, alungaţi, învinşi de delăsarea românească, de incapacitatea autorităţilor de a crea o infrastructură rutieră normală. Vinovată de această deplorabilă stare de lucruri, egală cu un act antipatriotic, este CNADNR, companiamamut, care, ştim cu toţii, înghite fonduri colosale ca să producă, iată, praf şi pulbere, sau, dacă preferaţi, zădărnicie. Dacă situaţia asta de blocaj ar fi întâlnită doar pe şoseaua Deva- Oradea şi tot ar fi grav. Dar cazul nu e izolat. Ce să mai spunem despre neputinţa de a construi, în zeci de ani, o centură a Bucureştiului, capitala care îţi dă sentimentul kafkian că nu poţi nici să ieşi din ea, nici să intri în ea, din pricina drumurilor dezastruoase. Ce să mai spunem despre Valea Oltului, despre orbul găinilor dovedit de guvernele succesive din ’90 până astăzi, care n-au realizat că este vital să conexeze ţara cu Europa Occidentală printr-o autostradă Piteşti-Sibiu: fiindcă nu construim autostrada, suntem sinucigaşi, ne condamnăm singuri la izolare şi subdezvoltare. Nu există responsabili pentru aceste istorice eşecuri? Ba da, şi se cunosc. De ce, dacă tot vorbim despre curăţarea României, nici unul dintre ei n-a fost tras la răspundere niciodată? Facem tam-tam pe cauze mărunte, în schimb, iată, nu observăm uriaşele disfuncţii, erori şi vinovăţii.


Alte titluri, alte speranţe

Am primit la redacţie câteva cărţi recent apărute. Ne grăbim să le semnalăm: Dan Cristea, Caii lui Ahile şi alte eseuri (Editura Tracus Arte); Horia Gârbea, Trei piese cu mistere (Editura Tracus Arte); Constantin Iftime, Copiii sălbatici, roman (Editura Cartea Românească); Robert Şerban, Vorbesc în gând, cu voce tare. Dialoguri cu un cristian (editura Casa de pariuri literare); Ioan Evu, Lanterna cu licurici (Editura Emia); Ioan Dehelean, Umbrele din alfabet, versuri (Editura Brumar); Ioan Hirghiduş, Aporiile tinereţii lui Ghilgameş. Cercetări filosofice (Editura Presa Universitară Clujană); Ion Popescu-Brădiceni, Reinventarea capodoperei. Arca Metanoia (Editura TipoMoldova); Eugen Evu, Ludice Preludice, versuri (Editura Limes). Urăm fiecăruia dintre aceste titluri norocul pe care-l merită: noroc la cititori şi, desigur, noroc la cronici!


Vecinătăţi tulburătoare

Sensibili, cum suntem, la vocea şi doleanţele străzii, am dat peste un citat tulburător, privind raportul dintre stradă şi democraţie: „Cine reuşeşte să cucerească strada va cuceri într-o zi Statul, căci orice formă de politică de forţă şi orice stat condus în mod dictatorial îşi au rădăcinile în stradă.” (Joseph Goebbels, Kampf in Berlin, 1936, p. 86)
Orice coincidenţă de gândire cu discursurile anumitor (foşti) miniştri este, evident, absolut întâmplătoare...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara