Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Nu vă mai jucaţi cu focul!

În Caţavencii din 19 august, Cristian Teodorescu, preşedintele fantomă al unei fantomatice Asociaţii a Uniunii Scriitorilor, se întreabă Cine conduce, de fapt, Uniunea lui Manolescu? (totuşi singura care există legal!) şi răspunde: „avocaţii pe care i-a angajat”. Şi, mă rog, de unde trage prozatorul concluzia cu pricina? Din faptul că toate comunicatele USR referitoare la procesele care i-au fost intentate ar fi fost „semnate de avocaţii pe care i-a angajat”. Primul neadevăr: comunicatele au fost emise în numele USR şi reluau esenţialul din hotărîri judecătoreşti, fără comentarii. Redactate, desigur, de avocata USR, care ne reprezintă în procese, spre a nu exista formulări incorecte juridic. Noi, „spre deosebire de avocaţii USR, ne ţinem la curent confraţii şi cititorii cu ceea ce se mai întâmplă în procese...”, adaugă C.T. Şi comunicatele USR procedează la fel, cu deosebirea că reproduc acte oficiale şi nu proferă minciuni sfruntate. Şi, apoi, cum anume comunicatele USR „influenţează justiţia”, de vreme ce reproduc hotărîri devenite publice ale instanţelor, rămâne să ne explice CT. În ce-l priveşte, CT afirmă convins, de pildă, că Statutul în vigoare al USR ar fi fost fabricat „pe un colţ de masă”. Dan Mircea Cipariu, mentorul lui spiritual, moral şi material i-ar putea spune că Statutul a rezultat din consultarea Filialelor, fiind elaborat de o Comisie din care DMC a făcut parte şi votat de Consiliul USR din toamna lui 2013. Mai mult, că DMC s-a numărat printre votanţi şi a fost ales preşedinte al Filialei de Poezie Bucureşti pe baza lui. De câte ori să repetăm aceste fapte, nu vorbe, ca să ajungă la urechile surde ale lui CT? În fine, noi n-am dat în judecată pe nimeni. În schimb, am fost daţi în judecată în mod repetat. Şi, până una, alta, USR n-a pierdut nici un proces cu DMC et comp, Din comunicatele lui DMC şi din comentariile lui CT rezultă încă un neadevăr cât roata carului şi anume că ei au câştigat câteva procese. Care? Minciună crasă: n-au câştigat nici unul. Au obţinut doar amânările pe care şi le-au dorit: caz, probabil unic în justiţie, în care nu pârîta USR a tras de timp, prin intervenţii şi paraintervenţii pe lângă instanţe, ci reclamanţii. Şi spre a reveni de unde am pornit: îi recomandăm lui CT să-şi convoace avocaţii, nu de alta, dar ca să n-o mai ia razna prin păpuşoi. Ca să-l împiedice, cu alte cuvinte, să nu mai spună neadevăruri. În fine, am fi curioşi să ştim ce răspunsuri ar da, mai ales în lipsa unor apărători de meserie, într-un proces pe care USR li l-ar intenta, lui şi alor lui, pentru minciuni repetate şi calomnioase. Nu vă jucaţi cu focul, nestimaţi foşti colegi, dacă nu vreţi să vă ardeţi. (N.M.)


Poverism

În contextul recentelor dezvăluiri făcute de dl Sorin Ovidiu Vântu privind sume de bani nejustificat de mari pe care mai mulţi jurnalişti români le-au încasat de la domnia sa, dl Florin Iaru a simţit nevoia să le repereze acestora onoarea, pe Facebook. Astfel, dl Iaru a explicat că „«Academia Caţavencu» făcea profit, între 2004 şi 2008, 1 milion de euro pe an. Profit. Din vînzare şi publicitate. Vântu nu plătea nici un ziarist. Să fie clar.”. Cumpărarea de către dl Vântu a „Academiei Caţavencu” este narată astfel pe Facebook, cu un apreciabil talent literar, de către dl Florin Iaru: „cumpărarea de către Vântu a căzut ca un trăznet din senin. A fost o linişte mormîntală. Au fost urlete. Şi nici o demisie. Dimpotrivă, salariile au crescut. Doar că NU Vântu le-a plătit, ci toată redacţia.”.
Lucrurile sînt acum foarte limpezi: dl Vântu nu a plătit nici un jurnalist de la „Academia Caţavencu”. Cu un profit de 1 milion de euro pe an, redacţia se plătea singură. Să fie clar.
Singura mea nelămurire priveşte, acum, poverismul dlui Florin Iaru, „săracul” incapabil a plăti o cotizaţie la Uniunea Scriitorilor din România fără ca respectiva cotizaţie să fie redusă la jumătate, timp de mai mulţi ani. Oare 1 milion de euro profit pe an pentru „Academia Caţavencu” nu a fost destul pentru ca dl Florin Iaru, redactor la „Academia Caţavencu”, să-şi poată plăti la USR o cotizaţie de cca 30 euro pe an? Aici e uşor neclar. (D.C.-E.)


Un caz de patologie literară

Periodic, după cum îi stă în fire, Marius Chivu, deţinătorul cronicii literare a DILEMEI VECHI, pardon, al rubricii feedbook, probabil fiindcă a învăţat engleza în Tibet, se trezeşte din vegetare ca să emită niscai sentinţe pline de haz involuntar. În numărul din 4-10 august al revistei, afirmă categoric, cum altfel, că atât cronica literară, cât şi istoria literară şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat mălaiul. Istoria literară ar fi, vezi bine, „o iluzie academică, o pasiune pentru bătrânii colecţionari de literatură”. Ia te uită cine vorbeşte! Cel care s-a supărat pe viaţă tocmai pentru că a fost omis (de fapt, lăsat să se coacă!) dintr-o astfel de istorie. Ne întrebăm cu toată naivitatea de care suntem capabili când îi pomenim numele, ce părere ar fi avut despre istoria literară, dacă opera lui încă nescrisă i-ar fi fost preţuită pe măsura promisiunilor de care îl credeam în stare pe atunci. Cât priveşte cronica literară, ea ar fi, în opinia lui, pe cale de dispariţie (nici mai mult, nici mai puţin!): „Rezumând: seniorii s-au retras, adulţii o fac sporadic, iar tinerii n-o mai practică”. Marius Chivu a fost cândva, într-un trecut nu chiar atât de îndepărtat, cronicarul României literare. Nu s-a simţit în stare să facă până la capăt „sacrificiul” la care se referă el însuşi acum. S-a refugiat într-o rubrică similară din „Dilema veche”, pe care, iată, o tratează cu un dispreţ abia mascat. „Critica literară şi-a pierdut din anvergură”, spune el. Ar mai fi spus acelaşi lucru dacă ar fi continuat să fie colaboratorul nostru? În definitiv, spune şi face ce crede de cuviinţă. Dar ne vine pe limbă şi o altă expresie cunoscută: fiecare pasăre pe limba ei piere. Lui Marius Chivu, expresia i se potriveşte de minune. I s-a întins o mână. A scuipat pe ea. Şi acum, nu numai că preferă micile răfuieli marilor cărţi, dar se răfuieşte cu meseria care l-ar fi putut consacra. A devenit un emul al Biancăi Burţa-Cernat, căreia îi aduce un pios omagiu în articolul menţionat. Ce-ar mai fi de spus? Poate doar să repetăm expresia că fiecare pasăre...
Într-un număr ulterior al revistei, despre ce scrie Marius Chivu? Despre o traducere, considerată de el însuşi superficială, referitoare la viaţa amoroasă a scriitorilor. În pat cu scriitorii reprezintă, cu siguranţă, o consolare erotică pentru orice critic care se respectă... estetic.


Allah şi genunchiul lui Ponta

Cităm din DILEMA VECHE, numărul din 11-17 august, câteva panseuri din gîndirea puternicilor zilei din Turcia de după „mineriada” recentă: „Nu cred în egalitatea de gen.” (Erdogan, dictatorul). „Creşterea şomajului are drept cauză faptul că femeile vor să muncească şi ele” (Sismek, ministrul Economiei). „Dacă fetele se duc la şcoală, unde mai găsesc bărbaţii neveste?” (Ekmekci, consilier la Justiţie). „De ce munca în gospodărie nu le ajunge femeilor?” (Eroglu, ministrul Pădurilor şi Apelor). „Violatorul este mai puţin vinovat decât victima care face avort” (Ustun, ministrul Justiţiei). Ş.a.m.d. Iată ţara care voia până deunăzi să intre în UE. Noroc cu puciştii că au pus capăt acestei pretenţii! Vorba lui Erdogan: „Lovitura de stat a fost un cadou de la Allah”. Gura păcătosului adevăr grăieşte. Ceea ce Erdogan nu pare a fi luat în considerare este că e vorba mai degrabă de un cadou pentru UE decât pentru Turcia. Mai ales dacă stai să meditezi la genunchiul mereu periclitat al fostului nostru prim-ministru. Data viitoare când va mai juca baschet, Ponta o va lua cu el în ţara lui Erdogan, Eroglu sau Ustun şi pe Daciana, ca să le ofere turcilor pe tavă un exemplu de gospodină care reduce şomajul şi încasează violul ca pe o binecuvântare oficială a Justiţiei de la Ankara.


Tinerii noştri centenari

Unul dintre străluciţii noştri istorici şi, deopotrivă, o personalitate a vieţii publice admirabilă prin luciditate, ca şi prin propriul parcurs existenţial, Neagu Djuvara, a împlinit în aceste zile o sută de ani. Prilej pentru noi ca, alături de călduroase urări de La mulţi ani!, să ne exprimăm deosebita preţuire pe care i-o purtăm. (Vezi şi articolul din pagina a patra a revistei). Un alt înţelept cu care ne mândrim, Mihai Şora, ce se apropie şi el vertiginos de centenar (în noiembrie va fi momentul!), pe contul său de Facebook, la aniversarea lui Neagu Djuvara, îl felicită pe istoric şi îl numeşte „cel mai îndemânatic scriitor din minuscula noastră istorie”. Noi credem că dacă ar fi avut parte de mai multe personaje de talia celor doi centenari care, iată, la suta lor de ani rămân atât de tineri, istoria noastră n-ar mai fi fost minusculă. În orice caz, când oameni de o asemenea valoare ating această vârstă, trebuie să ne bucurăm toţi şi să-i privim ca pe nişte personalităţi de patrimoniu, care ne îmbogăţesc cu adevărat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara