Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Ce înseamnă un doctorat

În revista ORIZONT nr. 7, Vladimir Tismăneanu reaminteşte ce înseamnă un doctorat. Opiniile lui, tranşante, sunt de reţinut: „Doctoratul nu este o rezervare de masă la un restaurant. Dai un telefon şi o anulezi. Doctoratul este bazat pe un contract a cărui încălcare îl descalifică moral pe cel care o comite. Doctoratul presupune trudă, originalitate, onoare. Presupune că o instituţie academică îl şi te garantează. Doctoratul figurează pe primul loc în CV când se menţionează şcoli şi universităţi absolvite. Plagiatul echivalează cu analfabetismul moral, tot aşa cum invocarea unui doctorat inexistent este o şarlatanie revoltătoare. Mai ales atunci când faci carieră, politică şi/ sau academică, pe baza unui fals. Am condus (singur ori în co-tutelă), cel puţin 30 de doctorate în Statele Unite, Belgia, Franţa, Ungaria, România etc. Cred că vorbesc în cunoştinţă de cauză.” Aşa e, profesorul cu o experienţă şi o competenţă dobândite în universităţi americane vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Mica lui lecţie despre ce reprezintă un doctorat ar trebui să fie citită şi ţinută minte şi de către puzderia de plagiatori care, prin aceste false validări intelectuale, tind să transforme ţara într-una a simulacrului: iată, doctorii nu sunt doctori, autorii de cărţi (vezi povestea puşcăriaşilor) nu sunt autori de cărţi, iar o academie contrafăcută dublează adevărata academie şi această măsluire generală strică ierarhiile şi aneantizează autoritatea.


De vacanţă: iarăşi şoselele

Dacă alegi să-ţi faci vacanţa călătorind cu maşina eşti, vrând-nevrând, dependent de şosele. Şi într-un astfel de periplu îţi vine în minte o întrebare firească: prin ce anume s-ar caracteriza Europa pentru tine, ca şofer? Răspunsul e simplu şi imediat: prin şosele bune şi, mai ales, prin autostrăzi. Dacă e aşa, atunci Europa începe la Belgrad şi la Budapesta, constaţi, nicidecum la Bucureşti. Din aceste capitale, poţi intra pe autostradă şi poţi rula pe autostradă oriunde în Europa civilizată, fără să mai ai întreruperi/ probleme/ incidente. De pildă, poţi să ajungi în satele bavareze, minunate, cu grădini fără garduri, cu străzi, case şi câmpuri ce par desprinse din basme, desenate de mâna unui pictor inspirat de visul unui paradis domestic. Faptul că Bucureştiul nu se înscrie în această reţea continentală a drumurilor de mare viteză este trist, este frustrant, căci din această pricină ţara aceasta atât de frumoasă este scoasă din competiţie. Cei care de-a lungul anilor au avut responsabilităţi în domeniul infrastructurii şi se prezintă cu un bilanţ atât de dezamăgitor (lăsând România fără autostrăzi şi fără căi ferate sigure) au comis un act profund anti-patriotic. Dar nu e de mirare într-un loc unde simulacrul a devenit sindrom naţional, aşa cum constatam în ochiul magic precedent.


Locul care poate fi o capitală

Am citit cu interes DISCOBOLUL (nr. 220-221- 222, 2016), o revistă care ni se pare în creştere evidentă. Cronici bine scrise, semnate între alţii de Ion Pop, Nicolae Oprea şi Iulian Boldea. Apoi, câteva eseuri dintre cele prezentate la ediţia din acest an a Colocviului romanului românesc, desfăşurat chiar în oraşul unde apare revista (autori: Petru Cimpoeşu, Adrian Alui Gheorghe, Ioan Groşan şi Dan Stanca). Tot la Alba Iulia, a avut loc, în luna iunie, şi Gala poeziei române contemporane, prilej pentru Discobolul să realizeze o antologie chiar cu versurile citite în cadrul galei de poeţii invitaţi. Există şi o anchetă Discobolul la care răspund câţiva autori din noua generaţie, iar una dintre întrebări se referă la însemnătatea celor cinci ediţii ale Colocviului tinerilor scriitori, desfăşurate, între 2009 şi 20013, aţi ghicit, tot la Alba Iulia. Iată câte evenimente literare remarcabile s-au petrecut şi se petrec aici. Un oraş de provincie (e drept, aşezat central ca poziţie geografică!) devine o capitală culturală, dacă există acolo oameni de vocaţie, aşa cum sunt Aurel Pantea şi colegii săi de la Discobolul, Mircea Stâncel şi Cornel Nistea.


Alb şi negru

În CONVORBIRI LITERARE nr. 6, Alexandru Zub atrage atenţia asupra personalităţ ii unui om politic al p e r i o a d e i comuniste, Ştefan Andrei, cu prilejul apariţiei volumului său de memorii (scris între 18 noiembrie 1990 şi 11 decembrie 1991), intitulat Jurnal de închisoare: „Experienţa demnitarului închis, om de cultură cu vaste lecturi, se intersectează cu ideile extrase din numeroşi autori: Churchill, Gorbaciov, Disraeli, Montesquieu, Napoleon, Nixon, Talleyrand, Thiers, Vico sunt numai câteva nume citabile dintr-o lungă serie. Oameni, fapte, idei, contexte politice şi morale, rude şi prieteni, lume de rând şi potentaţi cu misiuni diverse, episoade semnificative ale vieţii publice, alături de altele din experienţa proprie, toate se pot găsi în acest Jurnal de închisoare, născut din lupta cu timpul, cu singurătatea, cu neliniştile de tot felul a unui personaj obişnuit cu munca şi cu nevoia de a găsi soluţii la probleme presante.” Am reţinut opiniile lui Alexandru Zub despre această carte a lui Ştefan Andrei, demnitarul comunist mort în anul 2014, fiindcă ele ies din acel maniheism atât de dăunător, care vede oamenii şi tot ce se întâmplă doar în culori extreme, alb şi negru.


„Clasicitate şi vertij“

Tot un portret (însă al unei personalităţi cu totul altfel) citim şi în DILEMA VECHE (nr. 647). Andrei Pleşu îl omagiază pe Ion Vianu publicând, iată, recomandarea pe care a compus-o, pentru ca prozatorul şi eseistul să fie primit, târziu, în Uniunea Scriitorilor: „Ion Vianu e un matein de cea mai aleasă speţă, dar un matein al cărui «Orient» e filtrat, distilat, reevaluat în apele occidentale. Scrisul său, de o calmă melancolie, e exerciţiul zilnic al unui nefericit euforic, al unui împăcat cu propria lui neîmpăcare. Avem de a face cu o inteligenţă cultivată fără uscăciuni livreşti, voluptoasă fără desfrâu, civilizată fără iluzii. În plus, Ion Vianu este un nepreţuit martor al vremii sale, al profesiei sale de psihiatru, al totalitarismului comunist, în formele lui cele mai amare. Fiecare pagină e un dozaj insolit de clasicitate şi vertij. Că, după 1977 (anul episodului Goma), «sistemul» nu-l putea tolera pe «transfug» printre instituţiile sale e lesne de înţeles. E cu atât mai bine venită recuperarea lui actuală, onorantă pentru Uniunea Scriitorilor.” Într-adevăr, onorantă recuperare. Bine ar fi ca Uniunea Scriitorilor şi literatura română să aibă parte şi de alte asemenea recuperări.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara