Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

O lume nebună

Vacanţa de vară a adus cu ea o nouă isterie mondială, Pokemon Go, o aplicaţie anti-sedentarism, care-i provoacă pe posesorii de telefoane inteligente, tablete etc. (nu şi de preocupări serioase!) să caute pe te miri unde mici monştri venind dintr-o aşa-numită realitate augmentată. Vânătoarea, declanşată peste tot unde există internet, cu participanţi de toate vârstele, capătă accente tragi-comice: oamenii orbiţi, la propriu, de nevoia de a captura un Pokemon de colecţie înaintea altcuiva, trec strada printre maşini sau, dacă sunt biciclişti ori, Doamne fereşte!, şoferi, te lovesc din senin, se duc în locuri din cele mai bizare la ore nepotrivite, se strâng în grupuri numeroase, ceea ce iscă deja discuţii despre demonstraţii ilegale mascate şi despre o manipulare mondială. Mai practici, câţiva tineri din Basel s-au îmbrăcat în Pikachu, personajul principal şi cel mai uşor de recunoscut dintre Pokemoni, şi au început să-i fugărească pe vânători, pe care i-au atacat cu mingile supradimensionate folosite la vânătoarea virtuală. Aşadar, lumea aşa-zicând palpabilă se ia la trântă cu făcăturile care ies din ecranele numeroaselor noastre dispozitive inteligente. Oare unde o să ajungem?


Un primar hotărât

Este fostul primar din Vilnius, Arturas Zuokas, care şi-a încheiat anul trecut cel de-al treilea mandat. Ziarele noastre au preluat abia recent o ştire spectaculoasă din 2011: primarul, reporter de front la bază, a trecut cu TAB-ul peste o maşină de lux parcată necorespunzător pe o pistă de biciclete. Pasionat de ciclism, după ce striveşte Mercedesul Zuokas pleacă, demonstrativ, pe o bicicletă. Ceea ce nu spun vajnicii noştri jurnalişti, pentru care primarul e încă în funcţie, iar întâmplarea s-a petrecut ieri, este că totul a fost aranjat într-o emisiune de televiziune de la TV6, 99 de lucruri pe care să le faci înainte de moarte, ale cărei gazde au stat chiar în tanc şi au filmat totul, iar primarul cascador a primit Premiul Ig Nobel (parodie a Premiului Nobel) pentru acest gest care întâi te face să râzi, şi pe urmă te provoacă să gândeşti. Chiar dacă, spune acelaşi Zuokas, un primar trebuie să aibă umor, este bine să fim în cunoştinţă de cauză atunci când le dăm idei edililor. Altfel, cine ştie ce mai iese.


O confuzie

Chiar dacă, aşa cum a consemnat Nicolae Manolescu, critica pare că se află (cu excepţiile de rigoare) într-o bizară vacanţă, articole despre ce este, cum este şi, mai ales, cum ar trebui să fie critica literară continuă să apară în publicaţiile noastre.
Nu e cazul să facem o analiză detaliată: cele mai multe (dacă nu... toate!) aparţin fie unor critici încă departe de a fi recunoscuţi ca atare, fie unora care, în pofida vârstei şi a productivităţii, continuă să nu aibă nici o autoritate profesională.
O confuzie care se repetă, însă, ne obligă să intervenim, în speranţa de a preîntâmpina instaurarea ei, pe post de... adevăr.
Este vorba de afirmaţia – reluată în diverse forme şi pe diferite voci – conform căreia critica românească nu s-a impus pe plan extern.
Nu are rost să atragem atenţia că, în fond, literatura română în întregul ei nu s-a impus pe plan extern, acolo unde, cu mici excepţii, marii noştri scriitori clasici şi contemporani sunt complet necunoscuţi publicului. Şi, prin urmare, nu vedem de ce ar fi trebuit ca tocmai critica (genul cel mai complicat, care necesită un cititor cultivat) să reuşească, acolo unde au eşuat proza sau poezia.
În realitate, cum am mai spus-o – în deşert, se pare, întrucât, vorba lui Victor Eftimiu, „la noi, şi ceea ce se publică rămâne inedit” –, la mijloc e o confuzie. Cei nemulţumiţi de „eşecul la export” al criticii româneşti confundă critica literară cu teoria. Nici unul dintre numele de critici străini pe care le vehiculăm noi, de la Sainte-Beuve la Roland Barthes şi de la Northrop Frye la Mihail Bahtin, nu este cunoscut, în România şi în lume, pentru activitatea sa de critic literar. Ci pentru cea de teoretician sau de istoric al unei mari literaturi occidentale. Sainte-Beuve este frecventat ca părinte al biografismului, nu pentru activitatea sa săptămânală de cronicar al unor scriitori francezi, astăzi, obscuri. Thibaudet, de asemenea, pentru Istoria literaturii franceze din 1789 până în zilele noastre şi pentru teoria romanului, nu pentru cronicile sale, nici pentru eseurile despre scriitori francezi interbelici, şi ei, necunoscuţi, azi, dincolo de hotarele filologiei franceze. Marcel Reich- Ranicki, în schimb, cel mai important critic literar german de după 1945, este necunoscut în România, unde, din câte ştim, este foarte puţin tradus. Cauza: nu l-a interesat nici să facă teoria criticii, nici teorie literară în general.
Prin urmare, este incorect să vorbim de „eşecul la export” al criticii noastre. În realitate, este vorba de lipsa de relevanţă a teoriei literare româneşti, care, cu puţine excepţii (un Mihail Dragomirescu, de pildă), nu a produs mai nimic care să intereseze gândirea critică universală.
Amuzant (şi semnificativ, ca mentalitate literară) este că mulţi dintre cei care pun la zid critica românească sunt de formaţie... teoreticieni. În loc să producă ei înşişi ideile critice care să treacă de bariera seminarului de teorie, acuză critica literară că nu face ceea ce nici nu e de datoria ei, nici nu trebuie să facă...


Şi încă o sugestie edilitară

Încă nu s-au stins ecourile conflictului dintre primarul general al Capitalei, Gabriela Vrânceanu-Firea, şi o serie de ONG-uri, pe tema competiţiilor sportive desfăşurate pe carosabil (cu întreruperea circulaţiei), că o ştire de presă îl va reaprinde cu siguranţă.
Concret, Primăria a anunţat creşterea cu 15 milioane de lei a contribuţiei pentru Catedrala Mântuirii Neamului.
Nu contestăm că, în spatele deciziei, se află şi considerente practice, ţinând de aspectul Capitalei României. Chiar dacă viitoarea catedrală nu promite, din păcate, să fie un monument de arhitectură, e limpede că o clădire terminată şi dată în folosinţă este oricând preferabilă unui etern şantier, mai ales în centrul unui oraş, şi aşa, aglomerat. Menită să grăbească încheierea lucrărilor, noua contribuţie a PMB are o anumită logică.
Ce nu sesizează, deocamdată, primarul general este că politica înseamnă inteligenţa de a pune la loc mai multe nevoi. Viitoarea catedrală este o investiţie (religioasă) de nivel naţional, în timp ce competiţiile sportive de weekend sau spectacolele de stradă ţin de viaţa comunitară bucureşteană. Dacă e nevoie să se blocheze circulaţia în centru pentru un cros sau pentru un turneu de baschet, înseamnă că Bucureştii nu au suficiente stadioane şi săli de sport.
Şi nu au! În afara Complexului „Lia Manoliu”, se mai pot organiza concursuri atletice doar pe micul stadion Dinamo, iar o sală polivalentă funcţională nu mai există de două decenii şi jumătate.
Nu stă mai bine nici cultura: în Bucureşti nu există nici o mare sală de spectacole şi nu s-a construit nici un muzeu nou, în ultimii 70 de ani. Toate muzeele Capitalei stau în clădiri improprii, prea mici şi afectate de cutremure. O serie de teatre se află în aceeaşi situaţie, ca şi Sala Dalles, care necesită o restaurare urgentă.
E de apreciat că, prin creşterea contribuţiei la Catedrala Mântuirii Neamului, Primăria Municipiului Bucureşti dă un semnal că nu-i sunt străine cele ale spiritului. Problema e că, în ordinea priorităţilor, nu catedrala avea cea mai mare nevoie de o contribuţie din impozitele bucureştenilor.
Nu de alta, dar la candidatura pentru Capitala Culturală Europeană 2021, nu numărul şi dimensiunile lăcaşurilor de cult vor conta. Ci sălile de spectacole, teatrele, muzeele şi galeriile de artă.
N-ar fi rău ca noul primar general să reflecteze la asta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara