Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Fum de tămâie

În numărul 7-8, revista târgmureşană VATRA îi consacră poetei Angela Marinescu patruzeci şi cinci de pagini de comentarii critice, la care se adaugă o anchetă cu trei întrebări referitoare la raportul poeziei aceleiaşi cu poezia douămiistă. E al doilea material de acest tip din VATRA. Primul, pe care nu l-am citit, a avut-o ca protagonistă pe Ana Blandiana. Iniţiativa nu e lipsită de interes. Ne punem doar câteva întrebări. În loc să ajungă la o concluzie, în urma comentariilor şi a anchetei, iniţiatorii pornesc de la două presupoziţii. Prima, evident greşită, este că „Angela Marinescu a fost marginală şi marginalizată înainte de 1989”, după cum scrie Cristina Timar în Argument. Premisa e contrazisă de citate din critici presărate de-a lungul paginilor care urmează şi care nu sunt toate ulterioare lui 1989 şi mai toate sunt datorate criticilor generaţiilor dinainte. A doua presupoziţie decurge din cea dintâi: ar fi obligaţia tinerilor să recentreze poezia cu pricina, fiindcă au legături ombilicale cu ea. Este motivul pentru care autorii de articole şi respondenţii la anchetă sunt exclusiv tinere condeie, unele atât de proaspete, încât nu s-a auzit de ele dincolo de vatră. Şi, să fie o întâmplare?, cele mai multe sunt domnişoare şi doamne. Despre legătura dintre poezia Angelei Marinescu şi poezia douămiistă, am scris şi eu la apariţia operelor complete ale poetei. Cu precizarea că eu am văzut lucrurile pe dos: nu Angela Marinescu i-a marcat pe douămiişti, ci douămiiştii au marcat-o pe ea, dar nu, vai, sporindu-i valoarea poemelor, ci, din contra, făcând-o aproape de nerecunoscut. Încercând să capteze atenţia tinerilor, optzecista poetă şi-a acomodat maniera în funcţie de a lor. După părerea mea, n-a făcut bine. Dar asta e o altă căciulă. În orice caz, dacă nu i-a reuşit acomodarea, i-a reuşit captarea atenţiei. Sper să-i fie, în sfârşit, satisfăcut orgoliul de receptare a poeziei ei de către tineri. Mai cu seamă fiind vorba de fumul de tămâie pe care-l degajă. (N.M.)


Evocare cu iz antisemit

În revista LUMEA, nr. 8 din 2016, pe lângă articole senzaţionale, care l-ar face pe G. Ivaşcu, fondatorul ei, să se întoarcă în groapă, cum ar fi acela intitulat NASA deţine probe despre civilizaţia din interiorul pământului, sau pur şi simplu stupide ca acela despre Soros, creatorul crizei refugiaţilor sau acela care susţine că UE a fost dintotdeauna un proiect al SUA, sunt şi câteva cu un sulfuros iz antisemit, ca de exemplu De ce toată presa mondială e împotriva lui Donald Trump. Ne oprim deocamdată la altul din această ultimă categorie semnat de gen. brigadă (r) Aurel Rogojan despre Cazul Gogu Rădulescu şi Loja de la Comana sub lupa Securităţii. Că în anii 1950-1960 va fi existat în România o „lojă kominternistă”, lichidată de Gheorghiu-Dej, e posibil, dar că ea s-a transformat în „loja de la Comana”, unde Gogu Rădulescu, el însuşi neevreu, dar însurat cu o evreică, „a asigurat îndeplinirea obiectivelor kominterniste” prin intermediul unor intelectuali evrei ca Paul Georgescu, Idel Segal, Nicolae Tertulian sau Zigu (sic) Ornea, iată o informaţie tendenţioasă şi falsă, doar Z. Ornea dintre toţi vizitându-l din când în când la Comana în anii 1980, împreună cu Ana Blandiana, Romulus Rusan, Valeria Seciu, Marin Moraru, Gheorghe Dinică şi , cu voia tov. gen. brigadă (r) Aurel Rogojan, ultimul pe listă, Nicolae Manolescu, evrei getbeget şi kominternişti de vârf cu toţii. Tov. Rogojan ne acuză, fără a îndrăzni să ne dea numele, că am blocat, la ordinul lui Gogu Rădulescu, volumele de publicistică politică eminesciene. Mai grav: „Gogu Rădulescu a exercitat o influenţă covârşitoare în ceea ce priveşte orientarea acţiunilor contestatare ale unor tineri poeţi şi scriitori, unii dintre ei deveniţi în anii 1990 figuri proeminente ale unor formaţiuni politice sau civice din România”. Ei da, tinerii cu pricina, trecuţi binişor de patruzeci de ani în epocă, nu pot fi decât binecunoscuţii evrei Ana Blandiana şi Nicolae Manolescu, în ordine inversă însă a rolului jucat, civic-politic. „Este timpul să precizăm că oficializarea (sic!) prigoanei împotriva «protocronismului» s-a produs în anul 1988, prin articolul de denunţ (sic!) semnat de Gogu Rădulescu în publicaţia România literară Articolul, scris în maniera clasică a demascărilor din Scânteia anilor 1950, a produs un puternic ecou în epocă şi a statornicit ideea că această teorie culturală ar fi periculoasă şi ar trebui înlăturată. Aceeaşi viziune exista în cercurile «ocultei» care controla România la acea dată (şi care a ieşit la iveală odată cu 1990) iar «manifestul antiprotocronismului » semnat de bătrânul agent al Kominternului, nu numai că a dat un foarte important semnal, dar era şi o frondă la adresa miturilor fondatoare ale naţionalismului promovat de Nicolae Ceauşescu”. Să citeşti şi să nu crezi! Ceauşescu şi „miturile fondatoare ale naţionalismului”! E limpede că tov. gen. brigadă (r) Aurel Rogojan a rămas un ceauşist convins, dar care pe deasupra e şi prost informat: bătălia cu protocronismul am declanşat-o eu, scriind despre cartea lui Edgar Papu în 1977, şi ea s-a desfăşurat de-a lungul unui deceniu şi jumatate (a se vedea cartea Katherinei Verdery), sub ochii vigilenţi ai oficialităţii, care îi susţinea pe faţă pe protocroniştii ca Paul Anghel, Dan Zamfirescu sau Mihai Ungheanu, toţi cu bune relaţii în Securitate, respingând, tot pe faţă, articolele contra protocronismului, până la a o determina pe autoarea americană menţionată mai sus să creadă că majoritatea criticilor era pentru. Când publica Gogu Rădulescu articolul, bătălia era ca şi câştigată de tabăra... kominternistă. Vă rog frumos, tov gen.brigadă (r) Aurel Rogojin, să vă informaţi înainte de a vă da cu părerea („Se spune că Gogu Rădulescu ar fi decedat în căminulspital al comunităţii evreieşti din Calea Griviţei”: optativul-condiţional, absolut necesar în alte alegaţii ale dv., n-are ce căuta aici: Gogu Rădulescu chiar a decedat în căminul-spital din Bucureştii Noi, unde a fost internat de Z. Ornea şi de mine, după ce i-am obţinut de la Ion Iliescu eliberarea din închisoare, în cel mai pur spirit... kominternist.) şi, ceea ce, vai, nu cred că e posibil, vă rog la fel de frumos să nu mai vedeţi în istoria noastră naţională doar o urmare nefastă a Protocoalelor Sionului, în legătură cu care vă informez (ne)respectuos că reprezintă un fals. (N.M.)


Insulte şi bilanţ

În urmă cu un an şi ceva, un personaj care excelează prin obrăznicie şi agresivitate îi numea pe unii dintre cei mai importanţi scriitori şi critici de astăzi cadavre literare. Ce s-a întâmplat de atunci? Nicolae Manolescu, primul din acea listă, şi-a reluat cronica literară, dovedindu-se strălucit şi, spre nefericirea adversarilor săi, neîntrecut în această atât de necesară operaţie de valorizare critică a literaturii noastre. Răzvan Voncu tocmai a publicat o carte, Arhitectura memoriei, care-l arată ca fiind un cărturar al generaţiei sale şi-i probează indiscutabil vocaţia critică. Mircea Mihăieş, „un cadavru cu funcţii”, în reprezentarea hidoasă a acelui personaj, a publicat şi el o carte formidabilă, ce poate să stea lângă orice studiu de acest fel din lume. Reuşita lui literară este echivalentă cu cea din tenis, de pildă, a unei jucătoare care participă şi câştigă mari turnee internaţionale. Iar Varujan Vosganian, la rândul său, a triumfat de curând cu Cartea şoaptelor primind un premiu, Angelus Silesius, ce poate fi comparat şi el cu câştigarea unei competiţii sportive continentale. Sunt performanţe maxime nu doar personale, ci la nivelul absolut al literaturii române. Iar cu acel calomniator ce s-a întâmplat, ce a produs el? Nimic, în afară de injurii şi neant în care se afundă din ce în ce mai adânc. Repede, aşadar, a ieşit, în acest caz, adevărul la iveală: nu, cei numiţi cadavre nu sunt cadavre, sunt chiar câţiva dintre marii noştri scriitori. Această poveste arată cât de strâmb, cât de răsturnat stau lucrurile în literatura română de astăzi. Cine îi despăgubeşte, moral, pe toţi aceşti oameni pentru insultele publice pe care le-au suportat? Şi cum poate să-şi mai găsească locul în viaţa literară cel care a proferat acele injurii, când realitatea îl invalidează atât de brutal? În orice domeniu, cineva care greşeşte plăteşte proporţional cu gravitatea faptei sale. Însă, în lumea noastră literară, iată, se pare că nu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara