Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Străinul care ne locuieşte abuziv

Săptămâna trecută, în Comisia de Cultură a Camerei Deputaţilor urma să se discute noua formă a Legii timbrului cultural. Am aflat că, deşi legea fusese deja scoasă de pe ordinea de zi chiar la propunerea iniţiatorului ei, totuşi – din plăcerea de a se auzi vorbind?!... –, Gabriel Liiceanu, prezent în sală, a ţinut un discurs împotriva legii. Noi nu credem nici în ruptul capului că cel care a vituperat împotriva legii şi a Uniunii Scriitorilor (uitând că şi alte organizaţii de scriitori, ca şi toate organizaţiile de creatori din celelalte domenii ale artei sunt beneficiare ale legii!) chiar a fost Gabriel Liiceanu. Căci Gabriel Liiceanu este un eseist profund şi subtil, este un campion al corectitudinii în spaţiul public, este o instanţă morală şi, prin urmare, nu avea cum să furnizeze atâtea informaţii greşite. De pildă: cel care a vorbit căuta să-i convingă pe parlamentari că din pricina taxei de timbru de 2%, aşa cum prevede actuala lege, aflată în vigoare, e la pământ piaţa de carte în România, omiţând faptul că, între timp, TVA la carte a fost redusă de la 9% la 5% (în vremea ministeriatului lui Ionuţ Vulpescu la Cultură), deci cele două procente taxă de timbru cultural nici nu se mai simt în preţul cărţii, iar patronii de edituri rămân în câştig. Apoi, cum să dai vina pe taxa de timbru de doar două procente pentru neajunsurile industriei de carte şi să nu te revolte (şi să nu pomeneşti nimic despre) comisionul de până la 50% din preţul cărţii, pe care îl percep librarii?! Apoi, cum să-i dezinformezi pe parlamentari afirmând că editurile trebuie să plătească 2%, când, în realitate, respectiva taxă o plăteşte cumpărătorul de carte, iar editorii doar o colectează şi o distribuie destinatarilor prevăzuţi de lege?! Nu, nu credem că cel care a ţinut acel discurs în faţa parlamentarilor era Gabriel Liiceanu, pe care-l admirăm ca scriitor şi ca personalitate publică. Nu: probabil, cel care vorbea era un străin care-l locuia abuziv pe Gabriel Liiceanu. Şi anume, patronul unei afaceri bănoase, preocupat, până la uitarea de sine, de profitul acţiunilor sale şi complet nepăsător la soarta atâtor scriitori care, deşi au o valoare literară deosebită, nu au fost la fel de norocoşi ca el şi sunt lipsiţi de succesul său social.


Un eveniment literar

Am primit la redacţie un tom impresionant, pe care oricine şi l-ar dori în bibliotecă: Uliysses, 732. Romanul romanului de Mircea Mihăieş, apărut la Editura Polirom. Extrem de elegantă şi inspirată grafic, cartea numără nu mai puţin de 1013 pagini, format mare. Studiul acesta reprezintă o performanţă extraordinară pentru autorului ei, dar şi, neîndoios, un eveniment pentru literatura noastră de astăzi. De ce? Printr-un astfel de proiect intelectual neobişnuit de curajos, un eseist român se aşază într-o competiţie absolută. El se confruntă cu bibliografia din străinătate pe această temă (numai referinţele critice, scrise mărunt, se întind în acest eseu al lui Mircea Mihăieş pe aproape douăzeci de pagini!), el emite judecăţi (cu supleţe şi inteligent, cantr- un roman, un pasionant roman de idei) asupra unei capodopere a literaturii universale şi o face având cunoştinţă de tot, punându-se în cumpănă cu tot ce s-a scris semnificativ în domeniu. Adică, printr-o lucrare ca aceasta şi alte câteva, puţine, se iese, pe de-o parte, din păguboasa aplecare narcisistă şi provincială spre sine însăşi a literaturii noastre, efect al complexului de marginalitate, iar, pe de altă parte, se face şi demonstraţia că suntem capabili să scăpăm de un alt complex: prejudecata că literatura română e o literatură a lucrurilor mici, a respiraţiei scurte şi sacadate, a inspiraţiei şi improvizaţiei sclipitoare, a fulguraţiilor iscate de talent, dar nu a edificiilor impunătoare, bazate pe design şi construcţie amplă, bazate pe un apreciabil efort intelectual. Să ne bucurăm, aşadar, de reuşita lui Mircea Mihăieş care, devine, indirect, şi o reuşită a noastră şi este, totodată, un imbold pentru noi, ceilalţi: iată, se poate să ne depăşim condiţia şi să ne eliberăm de ideile preconcepute care ne trag în jos.


„O fiară“

În DILEMA VECHE (nr. 660), Andrei Pleşu mărturiseşte că tot încearcă să-şi vadă de treabă, adică să nu-şi sfârşească zilele vorbind întruna despre diverşi „eroi ai vremurilor noastre”, dar nu reuşeşte. Şi, ca dovadă, face portretul unei jurnaliste de la Realitatea TV, „invitată să împrospăteze Partidul Naţional Liberal”: „O văzusem în dialog cu politicieni de toate culorile, etalând o dezinvoltură ameţitoare şi amuţitoare. Arătoasă, în varianta carnasier, nărăvită în asaltul la beregată, doamna cu pricina stârnea simultan panică, râs şi stupoare. Cutare candidat la Primărie spune că vrea să dea tonul pentru Bucureşti. «De ce tonul şi nu păstrăvul?» – intervine şugubeaţă, moderatoarea. Ce umor! Ce fantezie! Ce spontaneitate! Într-o altă convorbire auzind cuvântul «împreună», aceeaşi doamnă se gândeşte imediat (şi o mărturiseşte cu o dezarmantă sinceritate) la «împreunare», în cuplu sau în grup!(...) Vorbim mai curând de o vietate încă suficient cunoscută, de un mutant, căruia nu ştim cine i-a explicat că a fi gazetar e a nu da doi bani pe discernământ, politeţe, bun-gust. E preferabil stilul «măciucă», gherila zglobie, ciufuleala invitatului. Telespectatorul nu trebuie să afle, de-a lungul emisiunii, mai nimic. Doar că doamna din studiou e «tare», «foarte tare», un amestec de gheare şi şuturi. O fiară.” A, să notăm şi numele celei atât de colorat portretizate: Denise Rifai. Şi să adăugăm că, prin ricoşeu, şi doamna Alina Gorghiu se alege cu o descriere concentrată, ce se ţine minte: „M-am înşelat, în mai multe rânduri, văzând-o, răutăcios, ca pe un personaj schematic, pendulând, oarecum previzibil, între drăgălăşenie şi ţâfnă, între «fetiţă» acomodantă şi scorpiuţă indispusă. Nu. E un adevărat politician.”


Balansul Turciei

În revista 22 (nr. 41), Octavian Manea dialoghează cu diplomatul turc Sinan Ülgen, aflat în vizită la Bucureşti, care descifrează câteva dintre „tainele” noii evoluţii a Turciei pe scena politică europeană. Astfel, iată ce crede el despre această apropiere, care îngrijorează atât de tare, a Turciei de Rusia: „…chiar dacă ar exista un rapprochement, acesta ar avea limitele lui. Pentru Turcia, Rusia nu poate reprezenta niciodată o alternativă la Vest, din perspectiva legăturilor de securitate, politice cu NATO şi UE. Relaţia dintre Turcia şi Occident este mult mai profundă. În ansamblu, este bine să depăşim o relaţie conflictuală uşor inflamabilă, dar asta nu înseamnă şi că Turcia a ajuns la concluzia că Rusia nu mai este o ameninţare. Mai ales pe fondul consolidării prezenţei militare ruse în Siria, unde rolul jucat de Moscova se află la antipodul a ceea ce Turcia vrea în Siria. Sprijinul acordat de Rusia regimului de la Damasc este unul dintre factorii care au prelungit această tragedie, în timp ce Turcia vrea o schimbare a regimului.” Cât despre schimbarea de paradigmă politică din Turcia, cu înclinarea balanţei de la tendinţa de occidentalizare spre cea de orientalizare a sa, noul discurs politic de la Ankara „tinde să recupereze moştenirea otomană şi islamică”. Prin această exploatare a temelor naţionale, „se încearcă crearea unor veritabile comunităţi captive unei politici identitare grosolane”, e de părere Sinan Ülgen. Iar fenomenul nu se întâlneşte doar în Turcia, ci „poate fi observat şi în alte state, precum Polonia, Ungaria şi chiar în Statele Unite, prin ascensiunea lui Trump.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara