Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Ce ne dorim pentru Bucureşti

În primele zile ale anului, Bucureştiul ne-a întâmpinat cu un aer de blândă toamnă târzie şi cu linişte. Ori, poate, e prea mult spus linişte, dar, oricum, am scăpat, la început de an, de acea agitaţie fără seamăn, de acel furnicar de maşini, de acea incredibilă învălmăşeală coşmarescă. Pe străzile Bucureştiului s-a putut circula. Ce ne dorim pentru oraşul acesta în Noul An? O circulaţie normală, adică linii noi de metrou în toate direcţiile marii aglomerări urbane, o centură ocolitoare, parcări şi pasaje la intrările/ ieşirile în/ din oraş. Proiecte mari, greu de înfăptuit, desigur. Dar, până ce aceste deziderate îndepărtate se vor concretiza, măcar ceva simplu să se realizeze. Chiar şi de data aceasta, când oraşul era ceva mai liber, o bandă de circulaţie de pe arterele sale tot era ocupată de maşini parcate aiurea. Iar, adeseori, şi a doua bandă era blocată, căci, din loc în loc, se găsiseră unii care aveau treabă pe-acolo şi, originali, îşi lăsaseră automobilele pe al doilea rând. Oriunde în ţările civilizate, o maşină parcată pe o stradă unde este interzis, ar fi ceva şocant, un subiect de breaking news. La noi, nu. Neregula devine regulă şi capătă normalitate. Dacă poliţiştii şi-ar face treaba, adică dacă ar circula pe străzi şi, de îndată ce ar descoperi o asemenea încălcare a regulii, ar amenda-o cu severitate, încă ar fi bine. Dar poliţiştii (deşi sunt enorm de mulţi şi plătiţi de contribuabili!) se fac invizibili în astfel de situaţii. Până să clădim pasaje, linii de metrou, parcări, centuri ocolitoare, măcar atât să se facă şi tot am fi mulţumiţi noi, cetăţenii de rând, care ne mulţumim cu puţin. P.S. Între timp, a venit peste noi viscolul şi ne-a adus alte uriaşe probleme de disfuncţionalitate urbană. Aşa le-am rezolvat pe primele, nu rezolvându-le efectiv, ci înlocuindu-le cu unele noi.


„Ultimul Caragiale“

Un Dosar excepţional dedicat ultimului Caragiale găsim în APOSTROF, nr. 12. În introducerea acestui exemplar documentar, Marta Petreu, redactorul-şef al revistei, aduce cuvenite precizări: „Istoria Caragialeştilor se întinde la noi de pe vremea lui Caragea şi până în timpul socialismului real românesc, ba chiar în anii tranziţiei postdecembriste: adică de la primul venit, deodată cu Caragea, în anul 1812, pe numele lui, Ştefan, până la ultimul Caragiale, Vlad, născut aici şi emigrat în Vest. În două secole, stirpea lui I.L. Caragiale are în România cinci generaţii: două, anterioare, două, posterioare marelui scriitor: 1) Ştefan, strămoşul venit cu Caragea; 2) copiii acestuia, între care Luca, tatăl lui I.L. Caragiale; 3) apoi vine punctul culminant al neamului, I.L. Caragiale; şi-apoi, alte două generaţii de urmaşi, 4) copiii lui I.L. Caragiale, Mateiu, Luca Ion şi Tuşki; şi, la sfârşit, 5) fiul lui Tuşki şi unicul nepot al lui I.L. Caragiale, Vlad, plecat din România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, mort în Franţa acum 10 ani.” Numărul din Apostrof consacrat acestei teme de istorie literară conţine o minuţioasă şi remarcabilă reconstituire documentară (care cuprinde şi o serie de fotografii foarte preţioase), Caragiale după Caragiale. Povestea urmaşilor, realizată de Ion Vartic. Tot lui îi datorăm şi micul eseu în care este evocat mediul în care a trăit Vlad Caragiale la Busset, în Franţa. Putem citi şi ample fragmente de proză de Vlad Caragiale, prezentate şi traduse din franceză de Anca Daniela Mihuţ. În fine, Dosarul se completează cu un capitol epistolar inedit, scrisori ale mamei, Tuşki, către Vlad.


Anul nou văzut de scriitori

O bună idee publicistică au colegii de la LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ (Alex Ştefănescu şi Horia Gârbea), care încheie anul cu întrebarea Ce planuri şi aşteptări aveţi pentru/ de la anul 2017? Astfel, aflăm ce-i preocupă pe nu mai puţin de patruzeci şi cinci de autori români de astăzi. Răspunsurile lor ne stârnesc interesul. De la cel mai succint răspuns, oferit, în stilul caracteristic, de scepticul Nicolae Prelipceanu, care e mereu atent să nu se îmbete cu apă chioară; răspunsul său se rezumă la atât: „N-am!”. Şi până la opiniile directorului revistei, Dan Cristea: „Aştept, visător incurabil, o revenire, cât de cât, la valori autentice şi la relaţii bazate pe civilizaţia bunului-simţ, dar mă tem că va trebui să aştept cu mult peste 2017. Planuri? Să public, la 75 de ani, un volum de cronici şi eseuri, pe care îl voi numi Cronicile de la Snagov, şi să izbutesc să fiu în formă şi să scriu cât mai mult despre Eminescu şi Caragiale.” Şi până la acest expresiv exerciţiu şi ludic şi liric al lui Emil Brumaru: „O tânără femeie, zbârnâind ca stupul, mă priveşte cercetător şi face o constatare uluitoare, dureros de posibilă, cumva interogativă: «Tu nu mai ştii să iubeşti?» Şi brusc se naşte alt proiect literar: să reînvăţ să iubesc! Şi tot aşa: proiectul literar de a-mi plăti facturile, proiectul literar de a lua vreo nouă feluri de medicamente, proiectul literar de-a mă bărbieri, proiectul literar de a-mi găsi hainele prin casă, de-a saluta pe stradă, de-a cumpăra mere şi mieji de nuci, castraveţi muraţi (deşi nu am voie prea sărat), de-a şti în ce zi sînt etc.” De citit în întregime, cu mare plăcere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara