Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Ce spun astrele

Dacă vreţi o dovadă de impostură a horoscopului publicat zilnic în ziare şi din care B1TV şi-a făcut un titlu de glorie săptămânală, vă furnizez o informaţie incontestabilă. Deschideţi Adevărul Weekend din 2-4 decembrie, la paginile 48-50. Vineri, doamna Tina Rizea îmi acordă un punct din trei pentru dragoste, trei din trei, adică maximum, pentru sănătate, şi iarăşi unul singur pentru bani. Culmea e că nu m-am simţit grozav în ziua cu pricina, în schimb, banii n-au constituit o problemă, fiindcă n-am făcut cumpărături. Cât priveşte dragostea, nu mă pot plânge. Dar nu cazul meu e problema. Ci horoscopul de sâmbătă, o zi mai târziu. Aceeaşi doamnă îmi comunică pentru sâmbătă alte date: aş sta mizerabil cu sănătatea, deşi nu m-am simţit deloc mai rău decât vineri, mediocru în dragoste şi perfect cu banii, deşi nu mi-a intrat în cont nici un leuţ. Duminică, iarăşi banii mă dau afară din casă, deşi nu-mi amintesc să fi ieşit, dragostea e o.k. iar sănătatea rămâne la pământ. Schimbarea de la o zi la alta e colosală. Ce să cred? Poate doar că horoscopul e curată păcăleală. Nu sunt misogin, dar îmi vine să spun. „Stimată doamnă Tina Rizea, apucaţi-vă de gătit!” Lăsaţi astrele în pace, care oricum n-au nimic a face cu sentimentele, sănătatea sau banii mei. Absolut nimic! (N.M.)


Bucureştiul de 1 Decembrie

Cum au fost zilele acestea libere, minivacanţa de 1 Decembrie, prelungită peste datul ei, prin româneasca „înnădire”? Au fost cu prea multe discursuri politicianiste neconvingătoare, cu prea multe declaraţii patriotarde sforăitoare şi, de aceea, nici ele credibile, cu diverşi realizatori tv care voiau să-şi demonstreze dragostea de ţară şi „mândria de a fi român” punându-şi pe ei, caraghios, şube miţoase şi surtuce cu ciucuri multicolori şi, nu se putea altfel, au fost cu atâţia români care au dat năvală în staţiunile de la munte, iar aici s-au repezit, s-au bulucit în restaurante, traducând ideea de sărbătoare naţională mereu şi mereu în acelaşi chip, care n-am zice că ne face cinste, şi anume prin chiolhan şi ghiftuire. Altfel, celor rămaşi în Bucureşti, zilele de vacanţă le-au creat un neaşteptat avantaj. Oraşul s-a golit, a fost luat în stăpânire de linişte şi le-a îngăduit, celor ce au dorit, să se plimbe la pas, tihnit, pe străzile lui, le-a îngăduit să-l privească şi, în sfârşit, să-l vadă, dincolo de obişnuita hărmălaie apăsătoare, de coşmar. Şi, păşind agale, cu privirea atentă, ei au putut să descopere şi să admire, în centrul oraşului, atâtea clădire vechi, fie ele edificii publice, sau palate, vile, sau simple blocuri şi case de locuit, toate de un farmec incomparabil. Cele mai multe deteriorate, ponosite. Dar, sub înfăţişarea elegiacă de azi, se poate ghici imediat măreţia de odinioară. Iar când, ici şi colo, câte o asemenea clădire a fost restaurată, orice privitor rămâne izbit de stilistica sa, de frumuseţea sa extraordinară. Dacă aceste construcţii s-ar reface, cum e normal, Bucureştiul ar fi unul dintre cele mai atrăgătoare oraşe europene. Şi, fiindcă tot vorbeam despre patriotism, cu prilejul Zilei Naţionale: aşa s-ar cădea să ni-l manifestăm, aşa am arăta că ne iubim capitala şi că suntem mândri de condiţia noastră de români – refăcând oraşul, îngrijindul, readucând la viaţă centrul acesta trist, din care lumea a fugit spre periferii. În fine, încă o observaţie: Ziua Naţională a fost sărbătorită cu o mâncare tradiţională, fasole cu cârnaţi (în fine, gusturile nu se discută!...). Numai că, surpriză: fasolea cu care s-a gătit provenea (într-un procent de 95%, ni s-a spus) din import. Nici clasica legumă, pe care o considerăm atât de a noastră, nu mai creşte în curtea proprie?


Cum îi pasă de România

Şi fiindcă am ajuns la acest capitol, al modului cum ne exprimăm patriotismul, fie şi în momentele festive. A fost difuzat (pe canalul Antena 3, într-o emisiune a lui Adrian Ursu) un film documentar excepţional, de producţie britanică: Wild Carpathia 4 de Charlie Ottley, dedicat munţilor României. Autorul filma atât de bine, în incredibile vederi panoramice, culmile munţilor, pădurile, apele, satele şi pajiştile româneşti, surprinse în toate anotimpurile, încât, parcă acum le zăreai, deodată, uimit, pentru prima oară, iar frumuseţea lor îţi tăia respiraţia. Şi încă: acest străin prezenta cu atâta pasiune munţii noştri, şi pădurile neatinse de mâna omului, şi formele străvechi de existenţă umană integrată în natură, şi biodiversitatea uluitoare de aici, flora şi fauna unice, monumentele nemaiîntâlnite altundeva, şi satele pitoreşti (ca acela numit Ineleţ, aflat mai degrabă în cer decât pe pământ şi unde, ca să ajungi la el, trebuie să te caţări pe enigmatice scări de lemn…), şi oamenii extraordinari, ca acel alpinist şi militant ecologist Alex Găvan sau ca Gabriel Păun, da, prezenta cu atâta pasiune acest patrimoniu inestimabil şi vorbea cu atâta îngrijorare despre soarta pe care o vor avea toate aceste valori unicat pentru Europa, despre datoria de a le conserva, încât, el, străinul, Charlie Ottley, demonstra că îi pasă de România, că ţine la această ţară, că o preţuieşte. La fel, în mesajul său, încă o dată, s-a dovedit a fi cu adevărat ataşat de România şi prinţul Charles. Discursul lor era cu adevărat convingător (şi patriotic!), în comparaţie cu vorbele goale ale diverşilor politicieni invitaţi mai apoi în studio să discute despre pericolul care ameninţă România, acela de a-şi pierde pădurile sub molima defrişărilor ilegale dar posibile, din cauza bâlbâielilor din legislaţie şi a intereselor oculte, de care politicienii nu sunt deloc străini. E bine că au realizat englezii acest film. Şi e o lecţie pentru noi, vin alţii să ne deschidă ochii. Am fi vrut să vedem un asemenea film despre frumuseţea tulburătoare a ţării şi despre stringenta nevoie de a apăra ceea ce este atât de valoros făcut chiar de români!


„Arta fricii“ în versiune rusească

În DILEMA VECHE nr. 663, citim un interviu realizat de Magda Grădinaru cu Ludmila Uliţkaia, care a fost în ţară, invitată la un Festival Internaţional de Literatură, desfăşurat la Timişoara. Un leitmotiv al discuţiei este frica. Trei întrebări sunt variaţiuni pe această temă: Cum îşi poate depăşi omul frica pe care o dictatură o speculează? Apoi: Regimul politic al Rusiei de astăzi se bazează pe aceeaşi speculare a fricii? Şi, direct: Vă este frică în Rusia de azi? Spicuim din răspunsurile prozatoarei ruse, în ordinea întrebărilor. Unu: „Frica este un sentiment uneori necesar şi util. Însă, în momentul în care omului îi rămâne doar frica, atunci îşi pierde demnitatea. Fiecare om trebuie să-şi cunoască, să-şi stabilească o limită până la care îşi permite frica.” Doi: „A fost un moment în care am crezut că ne-am eliberat de frică, dar, de fapt, nu a fost aşa. A fost o perioadă în care oamenii au avut curaj să iasă în stradă la Moscova pentru a protesta. Până acum oamenii aceia au fost vânaţi şi încă sunt.” Trei: „Pentru mine, e prea târziu să-mi mai fie frică. Nici nu vreau să-mi fie frică. E o idee care-mi place mult: e normal, e uman să-ţi fie frică, dar trebuie să-ţi fie ruşine în momentul în care săvârşeşti ticăloşii bazate pe această frică. Atunci trebuie să-ţi depăşeşti frica.” Iată, „arta fricii”, în versiune rusească, are multe pagini de buchisit. Chiar şi astăzi.


Cărţi noi

Editorial, anul 2016 pare să se încheie bine. Am primit la redacţie câteva titluri interesante, pe care le semnalăm: la Editura Paralela 45, apare volumul II, Opera poetică, reunind lirica unuia dintre cei mai valoroşi poeţi optzecişti, Liviu Ioan Stoiciu. Tot un volum de poezii, dar poezii inedite, cu titlul Recviem pentru ţara pierdută, publică un alt important poet optzecist, Nichita Danilov. Am ales un scurt poem din culegerea tipărită la Editura Cartea Românească: „un vânt tânăr, cald, primăvăratic/ trece pe străzi/ cu lornionul strâns/ sub sprâncene.// În urma lui/ aleargă ziarele/ lepădându-şi titlurile/ la fiecare colţ de stradă,/ din ţara de vis/ în ţara pierdută.” Daniel Cristea- Enache publică la Curtea Veche Publishing un volum elegant de publicistică intitulat Aproape liber3, despre care autorul notează: „Textele din Aproape liber acoperă şapte ani în care, într-un fel sau altul, mi-am exprimat opinia în legătură cu ceea ce se întâmplă în România. Nu e, aceasta, meseria unui critic literar; dar este o datorie de cetăţean pe care am înţeles să mi-o fac.” La Humanitas, în seria Memorii/ Jurnale, Riri Sylvia Manor publică Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii Bucureşti/Tel Aviv 1941 – 2015. În fine, poetul Călin Vlasie, sub sigla editurii pe care o conduce, Paralela 45, îşi adună publicistica într-un volum cu un titlu expresiv, Strategia de a moşteni nebuni cinstiţi sau ridicarea la putere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara