Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Memento („Îmi zice că el e anarhist…“)

În revista RAMURI nr. 10, Gabriel Dimisianu a ajuns cu jurnalul său la întâmplări din anul 2000. Iată consemnarea unui episod petrecut în ziua de 9 noiembrie: „Totodată, şedinţă de Comitet Director la Uniune, să facem listă cu propuneri pentru decoraţii. Emil, în ultimele zile ale mandatului, vrea să decoreze oameni de cultură. Şedinţă amuzantă. Ulici citeşte propunerile lui, printre care Prelipceanu şi Uricaru. Aceştia sar imediat să se recuze. Eu intervin: – De ce vă recuzaţi acum, astea sunt propunerile Uniunii. Dacă vă decorează refuzaţi atunci, astea nu-s decât propuneri şi puteaţi să nu fiţi de faţă când se fac. Ei, nu şi nu, să nu fie propuşi. Îl întreb pe Uricaru: Spune, domnule, în fond de ce nu vrei, care-i motivul? Îmi zice că el e anarhist, că nu recunoaşte statul, deci nu poate să primească decoraţii de la un stat pe care nu-l recunoaşte. Am luat spusele lui drept o glumă. Cum nu recunoaşte statul? Nu este şef, după cât ştiu, peste lectoratele româneşti din străinătate? Nu fusese şi ataşat cultural la Atena şi mai apoi în Italia? Acolo nu reprezenta statul? Atunci? Mai degrabă cred că şi el şi N.P. ştiau că Ulici oricum îi trece pe listă. Ceea ce s-a şi întâmplat.” Ce folositoare sunt aceste memento-uri la care s-a angajat Gabriel Dimisianu: cu spirit de observaţie, cu minuţie, el transformă faptul mărunt, care ar fi putut să piară instantaneu, fără urmă, în fapt de istorie literară şi nu numai.


„Acomodarea cu viitorul“

Alessandro Baricco a fost în această toamnă la Cluj, unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţ ii „Babeş-Bolyai” şi Marele premiu al Festivalului internaţional de carte Transilvania. Cu acest prilej, scriitorul italian s-a întâlnit cu câţiva intelectuali de frunte ai Clujului. Iată cum îl evocă, în revista STEAUA (nr. 10), poetul Adrian Popescu (care este şi unul dintre traducătorii în româneşte ai lui Baricco) pe autorul italian: „Baricco e un piemontez care are, pe lângă expresivitatea italică, şi o superbă facondă galică. Este din categoria celor care nu dispreţuiesc publicul ziarelor La Stampa sau La Repubblica, având, asemeni lui Umberto Eco, pasiunea să se întrebe şi să ne explice unde suntem şi cam spre ce ne îndreptăm. Spre o lume lipsită de „mediatori culturali”, profesori, educatori, critici literari, de repere sigure (v. Barbarii, Eseu despre mutaţie). Baricco nu se teme de acest viitor inevitabil, barbar, relativizant, permisiv, acomodarea cu viitorul i se pare singura soluţie. Dincolo de acest viitor dramatic simţi, cum spunea un comentator, rădăcina vitală baricchiană a nostalgiei. Un postmodern care priveşte înapoi cu melancolie?” Convingător portret, al acestui om al vremurilor de azi şi de mâine, care desluşeşte felul cum se constituie şi funcţionează viitorul şi ştie că singura soluţie la îndemână este să-l înţelegi şi să te împaci cu el.


De citit

Ajunsă la numărul 10/ 2016, REVISTA LITERARĂ, care apare la Chişinău, îşi păstrează calitatea pe care i-am remarcat-o de la început. Am citit cu interes, în această publicaţie, care are în programul său şi stimularea dialogului cultural între Bucureşti şi Republica Moldova, două eseuri admirabile. Unul se numeşte „Sechele, păpuşari şi marionete” şi este semnat de Răzvan Voncu care, cu avantajul cunoaşterii amănunţite a literaturii basarabene, dar şi al privirii de la distanţă ce oferă o perspectivă mult mai largă, face o analiză pătrunzătoare şi tăioasă a stării literaturii şi a mentalităţilor literare de peste Prut. Al doilea text reţinut este cel scris de Ana Blandiana, „Paradoxul fragmentelor de libertate”, o subtilă reflecţie pe tema specificului naţional: „Dar nu am încercat să scriu această pagină doar pentru a înălţa o odă limbii române, ci pentru a încerca să înţeleg paradoxul potrivit căruia un popor format din indivizi înclinaţi să se descurce fiecare pe cont propriu, cum spunea un filosof interbelic, dă dovadă, istoric vorbind, de o capacitate de a nu uita şi de a nu renunţa la propria sa definiţie, care i-a asigurat o coeziune oarecum uimitoare.” O revistă care găzduieşte asemenea texte merită tot respectul.


Din sumar

Subintitulată revistă de filosofie şi literatură, T Â R N A V A , publicaţia care apare la Târgu Mureş sub conducerea lui Eugeniu Nistor, îşi slujeşte programul enunţat pe frontispiciu. În sumarul numărului 1/ 2016 găsim un consistent Dosar Lucian Blaga, în care se pune în discuţie actualitatea operei sale filosofice. Semnează: Michael Scott Jones, profesor american de istoria religiei, care îl apropie pe filosoful român de pragmatismul american (studiul său este tradus de Ileana Sandu); acad. Alexandru Surdu, care încearcă să-l însoţească pe Lucian Blaga „spre tainiţele sufletului românesc”; acad. Alexandru Boboc, care face referiri la o lume exemplară – „Lumea mioritică”; Eugeniu Nistor, cu o binevenită trecere în revistă a receptării critice a operei filosofice blagiene. Dosarul Blaga este completat cu studii şi eseuri de Mihai Popa, Henrieta Anişoara Şerban, Lazăr Lădariu, Florin Bengean şi Aurel Hancu. Cealaltă dimensiune programatică a revistei, cea literară, este reprezentativ ilustrată de grupajele de poezie semnate, între alţii, de Ion Horea, Markó Béla, Ion Brad, Kocsis Francisko şi Vasile Macoviciuc. Proza este reprezentată de George David cu Cititorul de cărţi şi de amintirile din timpul Primului Război Mondial ale lui Horea Ioan (1902-1990), din satul Petea. Recenziile, la cărţi recente, semnate de Iulian Boldea şi Adrian Lesenciuc, poemele lui Ady Endre în traducerea Rozaliei Suciachi Cotoi întregesc sumarul unei reviste care menţine un apreciabil echilibru al valorilor. Recent, Târnava, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor, a sărbătorit un sfert de an de existenţă şi apariţia numărului 100. Viaţă lungă şi rodnică!


O lecţie de însuşit

În CONVORBIRI LITERARE (nr. 10), Virgil Nemoianu atrage atenţia asupra câtorva eseişti francezi „ce nu sunt încă prea bine cunoscuţi în afara Franţei, cel puţin nu în România”. E vorba de Dominique Venner, Eric Zemmour, Chantal Delsol şi Denis Tillinac. După ce comentează câteva dintre cărţile mai importante ale acestora, profesorul Nemoianu pune două întrebări. Prima: prezintă aceşti autori francezi vreo relevanţă sau vreun interes pentru cititorul român? Şi, a doua: are România ceva de învăţat de aici? Reproducem răspunsul lui Virgil Nemoianu la a doua interogaţie: „Probabil că da. Ispita de a dărâma ba o statuie, ba alta, de a schimba tot la 10-20 de ani numele străzilor, de a se alinia (să nu zicem: ploconi) supus la câte o ideologie care pare azi dominantă sau trainică, eventual de nestrămutat – nu e lucru sănătos. A-i citi pe aceia cu care eşti în dezacord pe lângă cei care-ţi sunt model e, în fond, ceva mai abil, mai flexibil şi, da, mai înţelept.” Într-adevăr, o lecţie de însuşit: să fii atât de deschis în gândire încât să-ţi îndrepţi atenţia şi spre mesajul care vine de la adversar. Iar dacă găseşti ceva meritoriu în el, să accepţi şi să recunoşti. Câţi dintre noi pot aplica asta în viaţa de fiecare zi?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara