Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Proza are o casă a ei

Ne convingem că n-am greşit când am lăudat, la înfiinţare, PROZA 21, revista literară şi de arte vizuale pe care o scoate Aurel Maria Baros, ajutat de Marius Miheţ, Emil Lungeanu şi Alistair Ian Blyth. Publicaţia, paginată pe cât de simplu pe atât de elegant, se dovedeşte şi la numărul 2/ 2016 foarte bine făcută, selecţia textelor şi a autorilor demonstrând un gust sigur. Astfel, la rubrica Bucureşti. Proza sunt prezenţi Dan Stanca, Florin Toma, Gheorghe Iova, Şerban Tomşa, Varujan Vosganian. Sub genericul Bump mapping, ne întîlnim cu Gheorghe Schwartz, Petru Cimpoeşu şi Ovidiu Dunăreanu. Spaţiul global e ilustrat cu proza lui Matei Vişniec (Franţa) şi a lui Nicolae Spătaru (Republica Moldova), iar traducerile din prozatori români în alte limbi şi din prozatori străini în româneşte îi aduc în atenţie, cu fragmente din literatura lor, pe Doina Ruşti, Răzvan Petrescu, Ştefan Dumitriu, pe de o parte şi, pe de altă parte, pe Fernando Vallejo. Interesant este şi interviul pe care Marius Miheţ i-l ia lui Alexandru Ecovoiu. Revista propune un tânăr prozator, Mihai Bogdan Ionescu-Lupeanu, iar Angelo Mitchievici, Emil Lungeanu şi Marius Miheţ recenzează recente volume de proză. Am reţinut şi cele două eseuri ale lui Aurel Maria Baros: Prozatori de azi. Mutanţii şi Cei care strică jocurile: Mircea Horia Simionescu. Partea vizuală a revistei este asigurată de fotografiile unei artiste din Franţa, Mita Vostok. În fine, invitat să facă un exerciţiu de autoplastie este Horia Gârbea, care se confesează fără menajamente: „O a treia sau a nu ştiu câta trăsătură negativă, care îmi blochează adesea şansele de a fi un bun meseriaş, este instinctul social dezvoltat. În loc să stau acasă şi să citesc, să traduc liniştit, să scriu fără grabă şi luând seama ca nefasta uşurinţă să nu mă împingă la exces, eu simt nevoia de a ieşi în public, de a răspunde la comenzi…(…) Se spune că vârsta aduce înţelepciune. Eu nu cred deloc asta şi, în cazul meu, lucrurile mi se pare că stau tocmai pe dos.” De citit.


Veşti din paradis

Ca de fiecare dată, şi în acest număr al revistei ORIZONT (nr. 1/ 2017), citim cu plăcere corespondenţa provensală semnată de Ioan T. Morar. Acum el descrie o călătorie, cu popasuri, până la Isle-sur-la Sorgue, călătorie făcută cu maşina, împreună cu familia, în ultima miercuri din an, când marele turism s-a încheiat şi a venit, în fine, vremea micului turism, al localnicilor: „Ne-am văzut, care va să zică, fiecare de drum. Al nostru ducea spre Gordes, socotită de multă lume drept cea mai frumoasă comună din Franţa. Nu le-am văzut pe toate, dar locul ei într-un top este indiscutabil. Drumul defilează printr-un peisaj cu livezi de măslini, podgorii şi ferme din piatră, ascunse, unele, după garduri vii, altele arătându-se în toată puterea lor imobiliară. Casele sunt scumpe în Luberon, pentru că mulţi oameni cu bani aleg să-şi stabilească aici reşedinţa secundară. Pe undeva, prin zonă, are şi Charles Aznavour o livadă de măslini şi o casă gigantică, pe care le-am văzut în revistele glossy.(…) Gordes, scăldat în soarele după-amiezii, se vede dincolo de vale ca un decor de film. Lângă noi, alte maşini oprite, alţi oameni scoţând sunete de admiraţie. Un sat cocoţat pe un deal, cu biserica impunătoare în mijloc şi case de piatră albă ca nişte ziduri de cetate concentrice apărând-o. Un sat care a adunat multă «lume bună». Cele două hoteluri de cinci stele din Gordes sunt o mărturie că locul este privilegiat şi pentru privilegiaţi. O privelişte picturală care, de altfel, a atras mulţi artişti. Marc Chagall şi Victor Vasarely, printre alţii, au locuit aici. Alături de cei aproape două mii de locuitori fericiţi.” Într-adevăr, paradisiac pare locul. Naivi, ne dăm frâu liber curiozităţii: am vrea să-l întrebăm pe Ioan T. Morar ce crede, cum se simt oamenii acolo, în paradis, au şi ei suferinţe, ca noi, cei obişnuiţi?


Cum să te apropii de Eminescu

În LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ (nr. 1/ 2017), am remarcat o pagină aşezată sub semnul Eminescu, azi, semnată de Dan Cristea. Eseul lui intitulat Pornind de la Sonete înseamnă o exemplară lectură critică a poeziei eminesciene, o demonstraţie convingătoare că lirica eminesciană îşi păstrează intacte şi astăzi rezervele de profunzime şi de prospeţime expresivă: „...Totul ar putea să rămână o simplă informaţie de şcoală, dacă n-ar exista primul vers al celei de-a doua terţine a sonetului, vers care ne face să ne gândim realmente la lucrările subconştientului în materie de inspiraţie şi creaţie poetică, la ceea ce Eliot numea «imaginarul auditiv». Dar iată terţina finală, care apare intempestiv în curgerea poemului, în felul în care acţionează visul: «Deodată-aud foşnirea unei rochii,/ Un moale pas abia atins de scânduri…/ Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii». Imaginea oferită aici de poet conţine una dintre cele mai profunde dematerializări ale fiinţei feminine din lirica sa. Dematerializare sau, cu alte cuvinte, evadare din corporal, aceasta petrecându-se pe fondul unui poem care, printre altele, atrage tocmai prin concreteţea imaginilor, de la metaforele grelei ploi de toamnă până la metaforele conştiinţei aţipinde.” Criticul de la Luceafărul de dimineaţă arată cum e normal să te apropii de poezia lui Eminescu: citirea trebuie făcută cu înţelegere şi cu migală, cu deplasări de la poem la vers şi de la acesta la întregul context literar, dar şi cu toate instrumentele de analiză critică pregătite, cu un sistem de referinţe culturale suficient de larg (de la Călinescu şi Schopenhauer, desigur, la Starobinski, Eliot şi Sfântul Augustin), încât să-l cuprindă grăitor pe marele, pe sempiternul nostru poet.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara