Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Marginalia la Gala Scriitorii Anului

Sunt de adăugat măcar două mici note privind Gala Scriitorii Anului, a cărei primă ediţie s-a desfăşurat la Iaşi, la începutul lunii noiembrie. În primul rând, se cuvine să menţionăm numele celor doi colegi ieşeni, care au dus greul acestei Gale şi au organizat- o impecabil: Cassian Maria Spiridon şi Adi Cristi. Reuşita acestui proiect li se datorează în chip hotărâtor. Felicitări! Şi, în al doilea rând: ţinem să ne exprimăm o mare perplexitate şi o mare dezamăgire. Dacă stăm şi socotim ce scriitori s-au reunit la Iaşi cu acest prilej, atunci constatăm simplu că au fost prezenţi în această Gală cei doisprezece străluciţi scriitori ai lunii, apoi cei nouă membri ai juriului, toţi critici literari prestigioşi, apoi atâtea personalităţi scriitoriceşti din întreaga ţară: laolaltă, o pleiadă impresionantă, floarea scriitorimii române, autori de manual, nume de patrimoniu. Şi atunci, ne întrebăm intrigaţi, unde au fost principalele televiziuni şi, în primul rând, televiziunea naţională, aceea care tocmai îşi plânge de milă că n-are finanţare publică şi care se laudă cum îşi îndeplineşte misiunea nobilă de a sprijini valorile, cultura naţională, bla-bla?!... Cum să şi-o îndeplinească, dacă nici o asemnea manifestare nu constituie pentru televiziunile noastre un eveniment, un subiect pentru o emisiune sau măcar pentru o simplă ştire? În condiţiile astea, chiar totul e pierdut, nu mai e nimic de făcut şi n-avem decât să rămânem cu ştirile despre copiii şi femeile lui Borcea, de exemplu, şi să ne scufundăm în ele ca într-o mâzgă care ne va înghiţi fără urmă.


Un gest de recunoaştere

Şi fiindcă vorbeam despre Gală. Laureatul meritos a fost, cum se ştie, Mircea Mihăieş, cu o carte de o valoare ieşită din comun, Ulysses, 732. Romanul romanului. Aşa cum deja s-a remarcat, cartea, cu cele peste o mie de pagini ale sale, e monumentală prin conţinut, dar şi ca obiect, prin înfăţişarea grafică. E cazul să pomenim, cu preţuire şi cu îndreptăţit respect, numele editurii, Polirom, şi, neapărat, numele editorului: Silviu Lupescu. Aşa cum există o excelenţă auctorială, pe care, în paginile revistei noastre, ne străduim s-o punem în valoare, există, iată, şi una a editorului, la fel de importantă. Meritele lui Silviu Lupescu sunt incontestabile. Şi încă ceva: tocmai se încheie colaborarea dintre editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească şi Editura Polirom. Potrivit hotărârii Comitetului Director şi a Consiliului USR, de la 1 ianuarie anul viitor, Cartea Românească va trece în administrarea Editurii Paralela 45. Este, aşadar, un moment de răspântie şi, desigur, de bilanţ. În anii cât a fost condusă de Silviu Lupescu, Editura Cartea Românească a tipărit nu mai puţin de 452 de volume aparţinând unor scriitori români de astăzi. La acestea se adaugă titlurile, numeroase, semnate tot de scriitori români, care au apărut sub sigla Polirom. Cifrele arată cu limpezime cât de mult a făcut pentru literatura română vie Silviu Lupescu. El a pus în operă un extraordinar proiect editorial prin care s-a asigurat continuitatea, supravieţuirea literaturii noastre, într-o perioadă care n-a fost deloc favorabilă scrisului literar. La despărţire, Silviu Lupescu merită această recunoaştere precum şi gratitudinea noastră.


Băieţi deştepţi de ieri şi de azi

De citit în revista 22 (nr. 45) articolul Afacerea Doncea. Moştenirile lucrative ale comunismului, semnat de Mădălin Hodor. Cine a fost Constantin Doncea? Un „militant comunist” din anii de început ai mişcării, care a cunoscut urcuşuri, dar şi căderi în dizgraţie şi care a deţinut diverse funcţii în ierarhia de partid şi de stat, printre care şi pe aceea de viceprimar al Capitalei, în anii 1947 – 1948, adică tocmai atunci când s-a constituit un depozit cu bunuri confiscate de Securitate de la „duşmanii poporului”, depozit de unde se aprovizionau toţi membrii nomenclaturii comuniste. Aşa se face că acest Constantin Doncea, ocupându-se tocmai de confiscarea bunurilor şi de repartizarea lor din acest uriaş mall comunist, a devenit subit un mare colecţionar/ deţinător de obiecte de artă. Povestea are şi un epilog postdecembrist cu două momente. În anul 2014, Casa de licitaţii Artmark a organizat la Hotelul Marriott din Bucureşti vânzarea colecţei de artă „Gen. Constantin Doncea”: evident, generalul este una şi aceeaşi persoană cu fostul activist de partid, fostul viceprimar comunist, fostul turnător la depoul CFR Piteşti şi la Atelierele Griviţa. Al doilea moment: recent, lui Claudiu Florică, cunoscutul personaj, unul dintre denunţătorii din dosarul „Microsoft”, i s-a admis cererea de executare silită a Muzeului Naţional de Artă al României, care trebuie să-i predea domnului respectiv peste 100 de tablouri, 400 de icoane, şi peste 8000 de volume, plus colecţii de timbre, monede şi insigne. De ce?! Simplu, fiindcă domnul Florică a cumpărat drepturile litigioase de la moştenitorii lui Constantin Doncea, căruia i se confiscaseră toate aceste bunuri de către Securitate, la moartea sa, în anul 1973. Frumoase legături, bănoase afaceri, deştepţi băieţi (şi ăia de ieri, şi ăştia de azi)!


Opiniile unui artist

Tot în revista 22 (dar în numărul 44), citim un interviu cu Sorin Ilfoveanu, realizat de Brînduşa Armanca. Am reţinut câteva dintre opiniile artistului. Despre maestrul său, Corneliu Baba: „Baba ne-a fost Profesor, cu majusculă. Meşterul ne-a învăţat ce înseamnă pictura, nu ne-a învăţat cum trebuie să pictezi. Ne lăsa pe fiecare în felul lui, asta era credinţa lui artistică, spunea că trebuie să păşeşti în atelier în vârful picioarelor, să nu deranjezi, să laşi artistul să lucreze. Ne-a pus în starea de lucru, care este cel mai important.” Despre tinerii artişti plastici (ne convingem cât de mult seamănă ei cu tinerii din literatură!): „Aşa e, sar etapele, vor să ajungă celebri înainte de a învăţa alfabetul. Nu poţi să scrii dacă nu ştii alfabetul. Asta am simţit şi eu, că doresc să ajungă undeva unde mulţi dintre noi au ajuns cu trudă. Meseria asta este un viciu, trebuie să o faci aproape în fiecare zi ca să poţi realiza ceva. Nu este după ureche, este după cum îţi merge inteligenţa mâinii, pe care o capeţi lucrând.” Despre viaţa politică: „După «incidentul» pe care l-am avut la ultimele alegeri prezienţiale, când l-am susţinut pe Victor Ponta, nu mă mai interesează absolut nimic din domeniul politicii. Regret să spun că nici nu merg la vot. M-am retras de tot. Nu mai sunt interesat de viaţa politică de la noi. Sper să apară ceva nou, un partid nou, cu tineri, dar, cu ce-i acum, nu prea văd că se poate întâmpla ceva bun.” Şi, în fine, despre campania pentru Cuminţenia Pământului : „Mi s-a părut falsă. Nu trebuia să se implice guvernul în achiziţionare. Iar ideea de a expune lucrarea la Muzeul Satului e o prostie. Lucrarea trebuie să stea într-un mare muzeu de artă, să aibă spaţiul ei şi acolo să fie. Cui îi place s-o vadă va veni.” Are dreptate maestrul.


Două interviuri

Două interviuri interesante am găsit în ORIZONT (nr. 10). Unul, realizat de Robert Şerban, cu Simona Neumann, directorul executiv al Asociaţiei „Timişoara – Capitală Culturală Europeană”, care promite că „în 2021, Timişoara va putea oferi Europei un an fantastic”. Să sperăm. Iar în al doilea dialog publicat în revista timişoreană, Cristian Pătrăşconiu îl are invitat pe Hans G. Klemm, ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România. Diplomatul american mărturiseşte că, student la Universitatea Indiana, a avut doi profesori de origine română: Nicolas Spulber, cu care a studiat Istoria Economiei şi, mai ales, Matei Călinescu, care, dincolo de cursul de Literatură comparată pe care-l preda, i-a fost un adevărat „profesor de România”: „Felul în care aş fi înclinat să caracterizez influenţa profesorului Matei Călinescu asupra mea a fost şi în direcţia respectului faţă de România: m-a încurajat să o descopăr, m-a introdus în literatura, arta, muzica de aici. De asemenea, mi-a spus câte ceva despre istoria României. Să ne gândim: erau anii ’80. (...) România devenea tot mai închisă, tot mai izolată. Ei bine, Matei Călinescu m-a ajutat să fac un fel de «spărtură» în această «Românie interzisă» şi să înţeleg din ce în ce mai clar cum erau lucrurile cu adevărat acolo.” Buni sunt în viaţa elevilor aceşti profesori, capabili să le deschidă ochii, făcându-i să vadă ceea ce era invizibil!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara