Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Războiul scriitorilor-editori cu scriitorii

Scandalul timbrului cultural pare să se fi stins. Însă ceva continuă să ne obsedeze: nu pricepem nici în ruptul capului cum de nişte scriitori, altfel intelectuali străluciţi, pe care-i admirăm, ajunşi în postura aceasta de patroni de editură, au putut renunţa definitiv la cealaltă condiţie a lor, aceea de membri ai unei asociaţii scriitoriceşti, opunându-se cu atâta înverşunare ideii de timbru cultural. Să nu fie ei în stare să înţeleagă că acest timbru literar (pe care nu-l dau din buzunarul lor de editori, pe care-l plăteşte cititorul!) rămâne singura sursă legală de venituri pentru o întreagă categorie de creatori? Atâţia dintre scriitori, deşi n-au dobândit notorietate, apreciere publică, deşi în viaţa de zi cu zi sunt neajutoraţi şi, în orice caz, foarte săraci, au în absolut o valoare literară incontestabilă care-i va face să devină nume de patrimoniu, astfel încât merită cu prisosinţă în timpul vieţii lor un sprijin, în avans, din partea cititorilor, sub forma acestei modeste taxe de timbru, pentru proiectele lor culturale şi sociale, ca şi pentru prea multele, copleşitoarele lor nevoi. Nu ne explicăm, cu niciun chip, cum de nu înţeleg acest adevăr elementar străluciţii noştri colegi de scris deveniţi editori (repetăm: unii dintre ei autori de carte recunoscuţi, plini de succes, înainte de a fi patroni de editură!). Nu ne explicăm cum de au pornit ei şi poartă cu atâta determinare acest război fratricid cu scriitorii, pentru neînsemnata taxă de 2% aplicată la preţul de vânzare al cărţii şi, în schimb, nu se revoltă când librarii percep o taxă de 50% şi mai mult din preţul cărţii. Cine ne va lămuri misterul acestei situări are toată gratitudinea noastră.


„Sunt un om ambiţios“

Revista APOSTROF (nr. 6) îl sărbă toreşte pe Mircea Cărtărescu. Astfel, Ion Pop scrie despre poezia acestuia: „Decupaje semnificative, mici felii de viaţă, cum se spune, iau locul marilor panouri vizionare, vorbind despre simpla viaţă şi simpla moarte, fără nicio emfază, pe tonul cel mai firesc. Aşa cum numai un poet autentic, un mare poet, o poate face.” Vladimir Tismăneanu vorbeşte despre „o capodoperă numită Orbitor”, iar Iulian Boldea despre „un prozator de Nobel”. În fine, Marta Petreu îl intervievează pe scriitor ale cărui răspunsuri, formulate pe un ton amical şi relaxat, se reţin şi au profunzime. Iată o mostră: „Presupun că succesul în creştere al cărţilor tale în străinătate îţi aduce multă bucurie şi mulţi prieteni, că, oricum, a schimbat şi schimbă ceva în viaţa ta. Te rog să ne vorbeşti despre asta.” „Eu sunt acelaşi de la şaptesprezece ani, de când am scris prima pagină în jurnalul meu. Oricine m-a cunoscut de-a lungul acestui drum poate da mărturie că sunt neschimbat. Nu sunt atât de stupid încât să mă schimbe lucruri total exterioare lumii mele, ca notorietatea, traducerile sau premiile. Sunt un om ambiţios, ceea ce nu mă face simpatic, dar ambiţia mea se rezumă la nesfârşita luptă cu propriile mele limite. În ultimul timp, frapant de inegală. Altfel, cum ştii, bucuriile mele se leagă de familie: Ioana şi Gabriel sunt marii mei prieteni. Am şi alţi câţiva prieteni dragi, dar nu mai mulţi de câte degete am la o mână. Cărţile traduse mi-au adus prieteni din străinătate, mai ales editorii şi traducătorii mei.” (Mircea Cărtărescu) Să recunoaştem, un răspuns care are în el şi sinceritate şi inteligenţă.


Locul culturii

În revista 22 (nr. 28), Daniel Cristea- Enache stabileşte corect locul culturii în viaţa publică, dincolo de ideologii şi de poziţionările politice, de partid: „Cultura, cred, nu doar ne uneşte, eu fiind liberal, iar tu, social-democrat; cultura ne şi defineşte pe dedesubtul ideologiilor şi în afara ariei lor specifice. Înainte de a lua o anumită culoare politică, fiecare din noi a citit; şi de citit am citit aceleaşi cărţi, deşi fiecare din noi le-a înţeles în felul său.” O simplă reformulare am face: în loc de „pe dedesubtul ideologiilor”, noi am spune „mai presus de ideologii”. Eseistul de la 22 aduce şi două nominaliză ri de personalităţi publice, una de dreapta (Horia-Roman Patapievici) şi cealaltă de stânga (Ionuţ Vulpescu), care şi-au depăşit stricta condiţionare ideologică şi s-au comportat exemplar în funcţiile publice deţinute, ajutând cultura autentică, fără să ţină cont de afilierea la un grup politic sau la altul. Suntem de acord şi cu exemplele alese, Horia Roman Patapievici şi Ionuţ Vulpescu sunt îndreptăţiţi să primească laude pentru deschiderea lor şi pentru normalitatea lor într-o lume în care normalitatea, din păcate, e o excepţie, nu o regulă.


De vacanţă: La Neptun, nostalgia

Cine vine în aceste zile la Casa scriitorilor de la Neptun va întâlni prea puţini scriitori. În condiţiile în care destinatarii principali ai Casei, membrii USR, nu se mai arată interesaţi ca altădată de acest loc, evident, pentru ca micul hotel să supravieţuiască, este obligatoriu să-şi găsească alt fel de clienţi. Regretabil, dar aşa stau lucrurile. Altfel, Casa este foarte primitoare, graţie eforturilor şi priceperii administratorului său, binecunoscutul domn Vasile. Camerele sunt decente, curate, hrana gustoasă, iar grădina are un indicibil farmec retro, cu tulburătoarea vedere spre mare, cu liniştea odihnitoare, cu atmosfera cehoviană. Aici, negreşit, cei mai vârstnici vor fi copleşiţi de nostalgie, căci memoria lor păstrează vii atâtea umbre faimoase de scriitori care altădată au însufleţit spaţiul acesta. Plaja şi mai ales apa (limpede în unele dimineţi, cum nu ne-a prea obişnuit Marea Neagră) sunt parcă mai bune decât în alţi ani. Iar toată staţiunea este de redescoperit cu surpriză: potenţialul de vacanţă al zonei rămâne unul considerabil, păcat că au apărut prea puţine hoteluri noi de bun-gust şi păcat, mare păcat că prea multe hoteluri din cele renumite de odinioară astăzi stau părăsite, nu funcţionează. N-ar putea fi obligaţi cei care le-au dobândit după anul 1990 să le ţină în exploatare şi să le aducă la gradul de confort normal, asta chiar cu ameninţarea extremă că, dacă nu, şi-ar pierde proprietatea?


Cine cumpără o insulă pentru artişti?

Se citeşte cu plăcere pagina semnată de Ioan T. Morar în ORIZONT (nr. 6). Scriitorul îl evocă pe „artistul cu nume de pastis” şi, în acelaşi timp, „un mecena al artelor” – industriaşul Paul Ricard. Acesta este inventatorul celebrului pastis, „le vrai pastis de Marseille”, denumit, după numele său, chiar Ricard. Paul Ricard, între altele, a finanţat proiecte, a sprijinit artele, a fost primul sponsor al Turului Franţei, dar, mai ales, ce inspirat!, a cumpărat o insulă sălbatică, Bendor, pe care a transformat- o într-o insulă a artelor. Exemplul său ar putea fi urmat cândva şi de vreun om bogat din România? Greu de crezut. Respectivul milionar ar trebui să aibă compoziţia sufletească şi intelectuală a lui Paul Ricard, care era şi un artist adevărat. Interesant în biografia acestui industriaş şi milionar atipic este faptul că a absolvit Facultatea de Beaux-Arts şi chiar a fost un pictor de vocaţie, iar dacă n-a rămas la această pasiune a sa şi s-a îndreptat spre lumea afacerilor, este din pricina tatălui său, el însuşi negustor de vinuri în Marsilia, care era convins că nu se poate trăi din pictură. A făcut bine sau rău tatăl că şi-a determinat fiul s-o apuce pe alt drum?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara