Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Gabriela Adameşteanu, Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor

Vineri, 11 aprilie 2014, la Reşedinţa Ambasadorului Franţei, a avut loc ceremonia de decernare a titlului de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor din partea Republicii Franceze scriitoarei Gabriela Adameşteanu. În prezenţa a numeroşi scriitori şi oameni de cultură români, ambasadorul francez, domnul Philippe Gustin a elogiat activitatea artistică şi jurnalistică a scriitoarei, precum şi rolul ei de liant între cele două ţări: „Franţa recunoaşte astfel talentul dumneavoastră ca scriitoare, precum şi calitatea legăturilor pe care aţi ştiut să le creaţi între cele două ţări ale noastre şi marea disponibilitate de care aţi dat întotdeauna dovadă când a fost vorba de a lucra alături de noi la o mai bună cunoaştere a literaturii franceze în România, cum aţi făcut-o recent pentru prima ediţie a Premiului Goncourt românesc”.
Gabriela Adameşteanu a mulţumit pentru decoraţie, apreciind că aceasta reprezintă „răspunsul Franţei la dragostea mea necondiţionată pentru limba sa, pentru Franţa, pentru oamenii săi, pentru instituţiile sale”. Scriitoarea a menţionat că pentru formaţia sa literară „Franţa are aceeaşi importanţă ca şi România. Fac pentru prima dată această mărturisire, dar acesta este adevărul. Autorii francezi au contat pentru dezvoltarea mea literară la fel ca autorii români. Poate câteodată mai mult”. Gabriela Adameşteanu a enumerat între autorii ei de căpătâi pe Proust, Flaubert, Balzac, mărturisind că a început să scrie dorind să-l imite pe Georges Perec, cu romanul Les Choses.


Repere cronologice

Statuia ecvestră a Regelui Carol I, opera lui Ivan Mestrović, întâmpina `n anii interbelici privirile oricărui trecător ce-şi îndrepta paşii spre Piaţa Palatului. Inaugurată pe 10 mai 1939, a fost demolată în noaptea de 31 decembrie 1947. Cum aura edificiului s-a păstrat în memoria generaţiilor, sculptorul Florin Codre a făcut o nouă statuie după modelul celei vechi. Amplasat pe 6 decembrie 2010, monumentul nu a fost cruţat de critici, discutânduse aprins despre coama calului, despre coada lui, dar mai puţin despre lipsa unei plăci cu anii de viaţă 1839- 1914 şi de domnie, 1866-1914 ai monarhului. Amplasarea unei plăci purtând aceste precizări ar fi, deci, mai mult decât necesară.


Virtuţile Postului

Amuzant articolul Noul post al Paştelui din DILEMA VECHE nr.530, 10-16 aprilie 2014, semnat de Stela Giurgeanu, despre categoriile celor care ţin post: unii o fac din credinţă, alţii din ambiţia de a se detoxifia, iar alţii pur şi simplu din mimetism. „Există şi categoria celor care ţin post că aşa trebuie, dar care se plîng încontinuu, de parcă ar fi primit o pedeapsă. Stau lîngă tine la restaurant şi, în timp ce tu îţi comanzi o friptură, ei suspină şi ronţăie trişti o foaie de salată, cu ochii aţintiţi în farfuria ta. Alţii, din contră, dacă tu îţi comanzi o friptură, te întreabă cu o dezaprobare superioră: «dar cum, dar tu nu ţii post?» Mai sînt şi cei care se laudă peste tot că ţin post. «Eu ţin post» – spun aceştia, indiferent de context, fie că eşti la sală, fie că eşti în parc, în tramvai sau la birou, fie că vorbeşti despre politică sau parfumuri, găsesc ei un moment în care să declame, accentuînd aproape cu trufie pronumele personal. «Eu ţin post» – e ca şi cum îţi trîntesc de undeva din înălţimile purităţii faptul că prin asta îţi sînt superiori. Unii mai şi pufnesc cînd spun asta.”
Fireşte, există şi categoria autentică a celor care cred, tac şi se bucură, pentru care postul e prilej de regenerare spirituală. Aceştia nu sînt puţini, dar sînt discreţi.


Lăcomie şi frică

Tot în Dilema veche citim o analiză a lui Vintilă Mihăilescu pe tema alternanţei fobiilor sociale: când lăcomie, când frică. Plecând de la patologiile induse de criză, din ce în ce mai vizibile, în ultimii ani, în România, ca şi în Europa, Vintilă Mihăilescu face o tipologie a fricilor. De la frica spirituală, care anulează speranţa în viitor, la frica politică, teoretizată într-un editorial recent, pe care-l citează sociologul de la Dilema, de Vasile Dâncu, la frica economică. Iat-o pe aceasta din urmă, într-o descriere foarte la obiect: „În recenta şi firava mea experienţă cu diverse corporaţii şi bănci, am fost surprins aproape de fiecare dată de «încremenirea în proiect» a majorităţii managerilor, de frica aproape explicită de a inova şi de a-şi asuma riscul unor astfel de inovaţii – de care tot ei spun, altminteri, că este neapărată nevoie. Dar aproape singura «iniţiativă» de asigurare a profitului este reducerea cheltuielilor. Iar cînd există, totuşi, iniţiative, şefii preferă, de regulă, să vadă ce face concurenţa: întîi să-şi asume alţii riscul şi, pe urmă, dacă merge, venim şi noi.” De aici la frica socială, care-i face pe membrii societăţii să caute salvări pe cont propriu, de multe ori la întâmplare, nu e decât un pas. Apoi frica devine biologică, apoi...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara