Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Apocalipsa poate să vină

O capitală europeană murdară, plină de locuri virane şi de bălării, luată în stăpânire de haite de câini sălbăticiţi, care atacă oamenii şi mănâncă de vii copiii. Ai zice că este o imagine dintr-un roman-parabolă, o proiecţie ficţională despre o umanitate ajunsă la asfinţitul său, unde toate cele omeneşti au decăzut într-atât încât apocalipsa poate să se instaleze în acel spaţiu. Dar nu. Este doar descrierea realistă, cu exactitate fotografică, a situaţiei din Bucureşti, capitala ţării noastre. Cazul copilului sfâşiat de câini este atât de cumplit încât el trebuie să ne trezească din amorţire ca să punem punct, odată şi odată, acestei ruşinoase, inacceptabile stări de lucruri. Dincolo de grozăvia în sine a întâmplării, consternante sunt cele puţin trei chestiuni adiacente. Unu: iresponsabilitatea/ neputinţa/ indiferenţa/ cinismul autorităţilor, ale celor aleşi, ale celor obligaţi să rezolve problemele comunităţii şi, la pachet, lipsa de reacţie a noastră, a alegătorilor, care nu-i sancţionăm prin vot. Doi: afacerile incredibil de bănoase care s-au pus pe roate în acest domeniu, felul mizerabil cum se îmbogăţesc unii pe seama câinilor lăsaţi pe străzi. Trei: dezbaterea publică generată de această tragedie, dezbatere care arată ce psihologie contorsionată au atâţia dintre conaţionalii noştri – ei plâng de mila câinilor şi par să nu le pese de soarta copiilor omorâţi de câini. Astfel s-a ajuns la aberaţii cât casa de mari: pentru întreţinerea unui câine maidanez alocăm fonduri mai mari decât pentru îngrijirea unui copil! Dumnezeule, pe ce lume-sublume trăim!

Despre trecutul pe care l-am păstrat în ceaţă

În RAMURI citim totdeauna cu interes paginile de jurnal ale lui Gabriel Dimisianu, un martor atent şi credibil, căci a dovedit, în atâtea rânduri, măsură şi decenţă. Iată ce nota la 24 iulie 2005: „Am scris un articol în apărarea lui Doinaş, a lui Buzura, a lui E. Uricaru, adică a scriitorilor acuzaţi de la o vreme de colaborare cu Securitatea, uneori fără nicio dovadă, alteori făcându-se caz de o colaborare obţinută prin constrângere, de la foşti deţinuţi politici. Aceştia erau obligaţi să semneze, la eliberare, angajament de colaborare (cazul lui Doinaş), dar are importanţă ce au spus despre unii sau alţii în informările astfel obţinute. Cine pe cine acuză? e titlul unui articol pe care-l voi publica în România literară atrăgându-mi, mai mult ca sigur, supărarea şi apostrofările justiţiarilor anticomunişti intransigenţi, gen Bujor. Mă mai refer acolo la Goma şi Dinescu, acuzatori şi ei ai altora, nu spun că pe nedrept totdeauna, dar parcă prea la repezeală şi la grămadă, fără să se ţină seama de împrejurări.” Ceea ce era o temă de actualitate în 2005 îşi păstrează şi astăzi actualitatea şi tare ne e teamă că vom purta încă multă vreme după noi, ca pe un semn distinctiv, aceste răni ale unui trecut pe care am preferat să-l păstrăm în ceaţă. N-am ştiu să ne despărţim de el spunând lucrurilor pe nume. Între altele, şi fiindcă lucrurile nu aveau pentru toţi un singur nume, acelaşi nume.

Coreea de Nord ca probă a noilor ideologi de stânga

Legat direct de acest subiect ni se pare a fi studiul publicat de revista 22 (nr. 34, 27 august-2 septembrie), în care istoricul polonez Andrzej Nowak încearcă să dea un răspuns la o întrebare obsesivă: De ce comunismul nu şi-a avut Nürnbergul său? Între cauze, reţinem două: pe de o parte, există ideea unui statu quo, comunismul nu a fost judecat fiindcă nu a fost înfrânt efectiv, ci el de bună voie a încheiat un acord cu Occidentul; pe de altă parte, „ideologia comunistă a parcurs în ultimii 90 de ani marşul victorios prin instituţiile media şi de învăţământ ale Occidentului. La universităţile din Europa de Vest şi America, la fel ca şi în redacţiile massmedia cele mai influente, domină stângacaviar, care continuă să şteargă de praf bustul bătrânului Marx.” Profesorul polonez dă şi exemple. Iată câteva: Alain Badiou, „adorator francez al lui Mao”, Eric Hobsbawm, „istoricul comunist englez, dezvinovăţind cu uşurinţă în sintezele lui crimele comise în numele acelei «idei frumoase»” sau, „o stea relativ nouă”, Terry Eagleton, „care încearcă să îmbine creştinismul cu marxismul dur”. Lor şi altora, Andrzej Nowak le recomandă să-şi verifice ideile în practică, şi anume în Coreea de Nord, unde tocmai se edifică minunata orânduire comunistă. De citit eseul din 22!

Un deznodământ previzibil

La rubrica SOS Provincia din revista DILEMA VECHE (nr 499, 5-11 septembrie), Sorin Semeniuc ne semnalează cazuri de vandalism extrem la Iaşi, despre care România literară a informat la timpul cuvenit: „În luna martie, trei tineri cu vârste cuprinse între 17 şi 20 de ani au demolat şi au furat de pe socluri trei busturi aflate în Parcul Copou. Acestea îi înfăţişau pe Delavrancea, Nicolae Gane şi Ciprian Porumbescu. Primele două sunt înscrise pe lista B a monumentelor istorice de interes local, fiind realizate în 1924 (sculptor: Ion Mateescu) şi, respectiv, 1943 (Richard Hette). Cel de-al treilea îi aparţinea lui Ieftime Bîrlădeanu şi data din 1947. Ce a urmat este pur şi simplu revoltător: busturile au fost sparte cu ciocanul sau barosul şi vândute unor firme de valorificare a materialelor reciclabile. Delavrancea le-a adus hoţilor 544 de lei, Gane – 722 de lei, iar Porumbescu – 1667 de lei.” Şi nu e singurul act de vandalism din fosta capitală a Moldovei: în vara aceasta, a fost distrusă, tot de nişte tineri, placa memorială, monument istoric, din faţa Palatului Culturii, care marca locul unde a fost Hotelul Petersburg – acolo s-a redactat proclamaţia de la 27 martie 1848, care conţinea lista de revendicări trimisă domnitorului Mihail Sturdza. Se va spune, poate, că acestea sunt fapte accidentale, disparate şi ar fi eronat să generalizăm. Totuşi, nouă ni se pare că lipsa de instrucţie, de educaţie, slăbirea şcolii ne conduc inevitabil spre acest deznodământ: ajungem să ne ştergem singuri, cu nonşalanţă, urmele, cele care ne fixează în istorie.

Regulile puterii

Cazul Arman e fără sfârşit. O reacţie recentă întâlnim în revista APOSTROF (nr. 8) şi aparţine Martei Petreu: „Datorită ziariştilor, au ieşit la iveală mai multe fapte din biografia noului redactor-şef, cum ar fi conducerea sub influenţa alcoolului (ocazie cu care i-a ameninţat pe poliţişti), soldată cu o condamnare penală; faptul că s-a dat drept profesor universitar la UBB, fără să fie; faptul că, la o adică, se declară consilier de foşti preşedinţi ai României şi de actuali candidaţi la preşedinţie. Nu ştiu, aşa o fi, după cum se arată lucrurile.(…) Acum e iulie şi la Cluj domnesc liniştea şi pacea. Căci Consiliul Judeţean a găsit soluţia: i-a repus în posturi pe redactorii destituiţi şi, se spune în oraş – nu am găsit nici un fel de informaţii pe site-ul Consiliului Judeţean! –, le-a recomandat să nu-l mai vorbească de bine sau de rău pe şeful lor, adică pe Mircea Arman, prin cuiburi străine, cum ar fi Observatorul cultural, Steaua sau presa cotidiană. Cu alte cuvinte, încălcând Constituţia, dreptul la opinie, Consiliul Judeţean i-a supus pe cei trei redactori de la Tribuna unui… troc: post contra linişte şi pace. În acelaşi timp, Consiliul Judeţean Cluj îl păstrează pe Mircea Arman ca angajat al său. Pentru multele lui merite, credem. Despre scuze adresate explicit celor jigniţi, calomniaţi, insultaţi, hărţuiţi – despre acest subiect, mărunt pesemne, măreţul Consiliu Judeţean nu suflă un cuvânt. Groapa de gunoi a Clujului e mai importantă decât asta, suntem convinşi! Căci în Cluj, dacă ai câştigat un concurs nu mai ai nevoie şi de respectarea regulilor de politeţe: se vede că aceelea ale puterii ajung.” Din însemnările Martei Petreu înţelegem că scriitorii clujeni s-au resemnat: ei s-ar mulţumi cu scuze din partea lui Mircea Arman, căci, sprijit de puterea locală, acesta este de neclintit din funcţie, oricâte prostii ar face. Nu avem nimic de adăugat.

Modelul literar de succes, astăzi

Recomandăm parantezele lui Nicolae Prelipceanu din revista ACOLADA (nr. 7-8, iulie-august). Reproducem începutul textului său: „La Cluj era un băiat care delira în doar două cuvinte: poezieliteratură. Le rostea chiar aşa, fără pauză, într-un sigur cuvânt. Mi-a arătat odată un caiet întreg pe paginile căruia nu scrisese decât aceste două cuvinte; n-aş putea spune de câte ori se repetau, în orice caz de foarte multe ori. Apăruse mai întâi la un cenaclu studenţesc sau poate chiar la cel care se ţinea la filiala locală a Uniunii Scriitorilor, prin anii ’60, după care sombrase, ca să mă exprim preţios, rezumându-se la aceste două cuvinte, care desigur, îl obsedaseră şi până atunci.” Nicolae Prelipceanu ne spune, de fapt, o poveste despre conul de umbră în care a intrat poezia în vremea noastră, despre cum s-a schimbat modelul literar de succes. Opinia poetului nu este deloc încurajatoare pentru cei care practică literatura: nu genurile de vârf şi nu neapărat cărţile de valoare, cum ne-am aştepta, au căutare pe piaţa literară actuală, ci literatura de un anume conformism, literatura facilă.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara