Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar


Nicolae Breban despre USR

În CONTEMPORANUL din martie, Nicolae Breban, directorul revistei, scrie despre USR: „Dispreţul afişat faţă de USR e aproape o modă, dar ni se înaintează mereu sute de cereri de a deveni membru al acestui dinozaur, căruia Ceauşescu i-a furat primul sediu, iar acum unii abili avocaţi i-l iau şi pe al doilea. O instituţie care, e drept, nu durează decât de un secol, aproape cât statul naţional, şi ai cărui preşedinţi, cu nume ca Sadoveanu sau Rebreanu, au aşezat stâlpi la noua construcţie sau navă a naţiunii, ce venea, săltând pe valurile năzdrăvane ale timpului, ca şi corabia lui Ulise şi întocmai ca acel mic şi viclean tiran al unei mici insule pierdute în Marea Egee, tindea mereu spre o ţintă ce ni se părea cumva cunoscută şi dragă, aşa cum sunt unele amintiri care, cu timpul, ca şi fuiorul, se împletesc şi se răsucesc în felurite, mincinoase şi atrăgătoare chipuri, toate profund necesare acelui vis încăpăţânat al dăinuirii”.

Suficienţă

Are perfectă dreptate Dinu Flămând să critice, în OBSERVATOR CULTURAL din 11-17 aprilie, suficienţa cu care tânărul prozator Bogdan Suceavă se plânge de condiţiile oferite de sala de teatru din clădirea Ambasadei României de la Paris. Total neinformat, Suceavă îşi dă cu presupusul şi în privinţa ambasadorului român, Bogdan Mazuru, care, în opinia lui, n-ar fi sprijinit manifestările conexe ale Salonului Cărţii de la Paris desfăşurate în sala cu pricina. „Sală sinistră despre care ni s-a spus că nu mai fusese deschisă de vreo 50 de ani”, scrie prozatorul fără să clipească. Simpla broşură publicată în timpul mandatului ambasadorului Baconschi i-ar fi furnizat informaţiile necesare despre o clădire şi o sală de patrimoniu, în a cărei bibliotecă a lucrat Paul Valéry şi care a găzduit personalităţi şi spectacole memorabile.

Reglementări comice

În acelaşi număr din Observator cultural, Liviu Ornea comentează cu umor, dar şi cu sarcasm, reglementările privitoare la doctorat emise, cum altfel să spunem, de Mihnea Costoiu, ministru delegat pentru cercetare în MEN. „O teză ar trebui să aibă copertă (una singură?) şi un număr de 100-150 de pagini, dintre care cel puţin două treimi rezervate cercetărilor proprii”. Socoteala originalităţii o faceţi singuri. Mai departe, o precizare indispensabilă cu privire la limita cu pricina: „O teză de doctorat care ajunge sau depăşeşte 200 de pagini ridică legitime suspiciuni cu privire la contribuţia reală, personală a autorului”. Să citeşti şi să nu crezi! Liviu Ornea lasă perfid a se înţelege că autorul originalei contribuţii ministeriale ar dovedi oarece parti pris în chestiune, de vreme ce, deşi păstrător naţional al normelor doctoratului, nu l-a susţinut deocamdată pe acela propriu, fiind aşadar interesat în numărul de ari din suprafaţa tezei pe care s-ar cădea să nu-i împrumute de la alţii. Dacă nici el, cine altcineva să ţină cont de comicele reglementări?

Despre „elementele de siguranţă“

În Observator cultural (nr. 411, 11- 17 aprilie), un cristian semnează o pagină frumoasă intitulată „115 de pe Calea Victoriei”, în care, pe de o parte, rezumă ce s-a petrecut la reuniunea de despărţire organizată vineri, 29 martie, la Sala Oglinzilor şi, pe de altă parte, vorbeşte , într-un plan mai larg, despre importanţa Casei Monteoru pentru viaţa literară românească şi despre rolul Uniunii Scriitorilor. Textul său merită să fie citit şi citat fiindcă tânărul prozator ştie ce spune: faţă de atâţia alţii care judecă aspru doar din auzite, cu aproximări ce mistifică, el are avantajul de a cunoaşte în amănunt situaţia acestei instituţii şi a sediului ei: „Zecile de evenimente din ultimii ani, suprapuse miilor de lansări, primiri în Uniune, premieri, întâlniri cu scriitorii străini, festivaluri şi târguri dinainte devin de-acum istorie. O istorie atât de puţin cunoscută de atâţia cârcotaşi care uită că literatura are nevoie de instituţii, reviste, edituri, festivaluri, târguri, adică elemente de siguranţă care să-i asigure accesul la public şi o identitate.” De subliniat şi o curioasă coincidenţă numerică, pe care o descoperă un cristian şi care explică titlul articolului său: „ Poate nu mă veţi crede pe cuvânt, dar, la ultima întâlnire din Sala Oglinzilor de pe Calea Victoriei nr. 115, au fost 115 scaune în sală. Le-am numărat la final, pentru că, iniţial, doar 75 fuseseră rezervate, restul aducându-se pe parcurs. Cine nu mă va crede să le numere pe caseta pe care s-a înregistrat evenimentul.”

Curând, un nou substantiv comun

Tot în Observator cultural, poetul Ştefan Manasia, unul dintre redactorii revistei Tribuna din Cluj, îşi aduce şi el mărturia despre seria de grozăvii care se petrec în redacţie de când la cârma publicaţiei a fost instalat Mircea Arman: „Ce se întâmplă însă în redacţie? Dl Arman a suprimat şedinţele de sumar, a eliminat colaboratori vechi şi, prin vehemenţa tonului, a îndepărtat mulţi scriitori, publicişti, intelectuali clujeni de paginile Tribunei.(…) Cutare articol este eliminat pentru că aşa vreau eu, nu-ţi convine, eşti liber să-ţi dai demisia: aceasta e forma mai nouă de conversaţie. Asta când nu suntem ameninţaţi de-a dreptul cu tribunalul, parchetul. E caz penal, sună una dintre sentinţele recurente ale domniei sale.” Sau: „Văzuţi pesemne ca uneltitori, ciripitori, cârtitori, redactorii tribunişti nu pot fi lăsaţi de izbelişte. Prin urmare, sunt bombardaţi cu dispoziţii şi decizii: să stea opt ore pe zi la birou (în dispreţul cutumei jurnalistice, sunt blocaţi să aprticipe la vernisaje, spectacole, lansări de carte; personal, trebuie să cer bilet de voie ca să merg până la… librărie): să ia pauză de masă de la ora 13 la 13.30.” Şi: „Pentru domnul Arman, scriitorii sunt ţuţeri, ipochimeni, idioţi. Cutare articol trebuie eliminat din revistă pentru că tratează volumul X al prozatorului Y care, intolerabil, a semnat Protestul. Mă tem că nici în perioada proletcultistă, conducă- torii Tribunei nu foloseau un asemenea limbaj, nu confundau – până la patologic – pamfletul cu atacul la persoană, cronica de carte cu omagiul, destinul unei comunităţ i culturale cu propria persoană.” Curând, numele domnului Mircea Arman, redactorul-ş ef al revistei din Cluj, se va transforma probabil în substantiv comun, cu sensul de ins incompetent, arogant şi agresiv, care, pus în fruntea treburilor, face totul praf. Oricum, cazul său mai este semnificativ într-o privinţă: iată ce se petrece dacă decizia în cultură e lăsată pe seama vremelnicilor oameni politici (de data aceasta, se pare că e vorba de liberali, ei deţinând preşedinţia Consiliului Jude- ţean), care, fără să aibă habar, fac numiri în diverse funcţii după cum îi taie pe ei capul: adică, greşit şi cu consecinţe negative incomensurabile.

„Trăiască mortul!“

În revista 22 (nr. 14, 9 – 15 aprilie), sub titlul „Lacrimi, ipocrizie şi frică la moartea lui Stalin”, citim o minuţioasă reconstituire privind „modul în care moartea lui Stalin a fost trăită în România”. Autori: Adrian Cioflâncă şi Adriana Radu. E de reţinut că „în toată ţara s-au desfăşurat adunări, mitinguri şi alte manifestări de doliu – unele spontane, cele mai multe organizate – care au adunat aproape 7 milioane de oameni. Adică 40% din populaţia de atunci a ţării. Or, aceasta ar însemna că atunci s-a înregistrat cea mai mare mobilizare populară din istoria României…”. Această teribilă mobilizare nu se explică, aşa cum grăbiţi am putea crede, doar prin acţiunea aparatului de propagandă şi represiune. A existat şi participare „spontană, voluntară, sinceră”. Au existat şi foarte mulţi oameni care, fără să fie obligaţi, au purtat doliu sau au pus drapele şi portrete îndoliate la ferestre. Unii chiar, ne amintesc autorii documentarului din 22, „au spus că şi-ar fi dat viaţa în locul lui Stalin”. Toate aceste manifestări emoţionale incredibile din epocă (Stalin, un dictator sinistru, ajungea să fie privit de atâţia neştiutori ca un personaj istoric providenţial) ne arată cât de uşor pot fi manipulate mulţimile. Sigur, la aceasta vor fi contribuit şi cedările morale ale unor mari scriitori: în ziarul Scânteia, Mihail Sadoveanu îl numea pe Stalin „Marele geniu al omenirii progresiste”, iar G. Călinescu vorbea despre el ca despre „o figură gigantică a istoriei”. E de remarcat că, totuşi, au fost şi reacţii normale. Iată, de pildă, mărturia lui Pascal Bentoiu, aflat atunci într-un batalion disciplinar la Doaga: „cea mai fermecătoare amintire – zic – a fost cea de la moartea lui Stalin, anunţată cu sughiţuri de plâns făţarnic de un nenorocit de subofiţer care era – temporar – comandantul nostru. (…) Iar noi am jucat trei zile table şi am băut tot ce aveam , închinând cu «trăiască mortul!»”.

Meritele unei reviste din Satu Mare

Am citit în POESIS (nr. 264 – 266, 2013) analiza pe care George Vulturescu o face volumului Nimicitorul, scos anul trecut de Aurel Pantea, unul dintre cei mai interesanţi poeţi ai momentului: „nu există dialog – întâlnire cu «Nimicitorul»: în chiar momentul vorbirii-întâlnirii «toate limbajele sunt neputincioase» (p. 19 ), omul e nimicit de zeu, zeul nu mai are om în care să se oglindească. Poţi doar să-l faci pe zeu asemenea ţie, dar asta nu înseamnă că vorbeşti cu tine însuţi? Zice poetul: «Vorbind cu el, eu îl fac asemenea mie, o fi păcat,/ dar aşa îl simt mai aproape, el se naşte în slăbiciunile mele…» (pp. 21-22). E un dialog zero – «vorbăria» mutului , «negativitatea vidă», semn ultim până la care poetul poate coborî, după care «poezia» (comunicarea) încetează (p. 30): e o entropie a limbajului care dispare în gura mutului. «Mutul» lui A. Pantea este «frate cu cel de la Nil» din Elegia a zecea a lui Rilke: «Magnificul sfinx - chip al tainicei/ că- mări…». (trad. de Mihail Nemeş). «Mutul» e, în acelaşi timp, omul nimicit de strălucirea zeului, dar şi eşecul zeului de-a putea exista în om: «…Când se întâmplă asta nu mai e nimic de numit,/ e doar vertijul, iar în vertij se află ascuns numele altei limbi…»” Şi fiindcă pomeneam numele lui George Vulturescu, redactorul- şef al revistei Poesis, se cuvine să mai adăugăm ceva: el merită laude pentru această publicaţie pe care a fondat-o în urmă cu 24 de ani, făcând din ea un spa- ţiu primitor pentru poeţii contemporani şi înscriind, astfel, oraşul acesta din nordul ţării, Satu Mare, pe harta literaturii române de valoare.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara