Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

„Observator cultural“: o carte în dezbatere

În numărul 400, apărut în ultima săptămână din ianuarie, revista OBSERVATOR CULTURAL publică trei articole despre cartea lui Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente, de la Editura Polirom, semnate de Iulia Popovici, Ovidiu Şimonca şi Victor Rizescu, toate trei, foarte interesante. Aşteptată de câţiva ani, cartea, din care autorul a publicat din când în când fragmente în reviste, este rodul unei cercetări temeinice a arhivelor CNSAS. Gabriel Andreescu a depus un efort considerabil în stabilirea adevărului în dosarele a şapte intelectuali români, acuzaţi, pe drept sau pe nedrept de colaborare cu Securitatea. Cei şapte sunt: Adrian Marino, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicolae Balotă, Mihai Botez, Mihnea Berindei şi Nicolae Breban. Nici unul nu are nevoie de prezentare. Acuzaţiile aduse, îndeosebi de o „anumită parte a presei”, sunt minuţios verificate de Andreescu. Scopul cărţii lui nu e nici de a-i absolvi, nici de a-i compromite definitiv pe cei şapte, ci de a supune documentele referitoare la ei unei lecturi critice. Şi nu numai documentele, ci, poate, mai ales, interpretarea care li s-a dat, cum spuneam, în presă. Concluzia cea mai evidentă este că „acuzaţii” ies mai bine din ancheta lui Andreescu decât presa. Dacă ne gândim că presa înseamnă în acest caz infamul Victor Roncea, AlterMedia, alţii şi altele din aceeaşi speţă, nici nu e de mirare că Andreescu pare uneori şi cu prioritate interesat să repare reputaţia celor şapte. Cronica literară din numărul de faţă al Rl e consacrată cărţii lui Gabriel Andreescu.

Matisse, Matiz

Anul trecut, în noaptea de 15 spre 16 octombrie, la Muzeul Kunsthal din Rotterdam, a avut loc un furt care a creat vâlvă: au fost sustrase şapte tablouri aparţinând unor mari pictori europeni – Pablo Picasso, Henri Matisse, Claude Monet, Paul Gauguin şi Lucian Freud. Hoţii, prinşi de curând, erau nişte români. Ei au dovedit o uluitoare rapiditate de acţiune, doar de două minute au avut nevoie ca să ia tablourile, timp record, astfel că poliţia olandeză nu a avut vreme să intervină. De asemenea, conaţionalii noştri au arătat o iscusinţă maximă în a păcăli sistemul de securitate, prevăzut cu alarme şi supraveghere laser. (E de notat că ingenioşii români au deschis uşile din interior spre exterior, ceea ce a făcut să se dezactiveze sistemul de securitate, conceput aşa încât să nu reacţioneze decât la o „intrare” în muzeu, nu şi la ceea ce a fost interpretat drept o „ieşire” din muzeu). În schimb, hoţii au avut mari probleme după comiterea furtului: n-au fost în stare să vândă tablourile, nici să-şi dea seama cât valorează lucrările pe care le-au păstrat în pungi de plastic, ca pe cartofi. Bieţii de ei, cultural, erau nişte ageamii: unul chiar a mărturisit că, pentru a ţine minte numele unuia dintre pictori, Matisse, s-a folosit de asemănarea sonoră cu marca de maşini coreeană, Matiz. Incultura crasă din vremea noastră este păgubitoare, iată, chiar şi pentru tagma hoţilor.

Orizonturi în Orizont

Am citit în revista ORIZONT (nr.1, 2013) interviul lui Robert Şerban cu Cătălin Dorian Florescu, prozatorul care, pentru romanul său Jacob învaţă să iubească (recent apărut şi în limba română, la Polirom), a primit în Elveţia Premiul Cartea Anului 2011. Cătălin Dorian Florescu, născut în Banat, vorbeşte, între altele, despre raporturile sale cu spaţiul natal, dar şi despre felul în care îşi „dispută” acest spaţiu cu o scriitore mult mai faimoasă, originară tot din Banat – Herta Müller, laureata Premiului Nobel: „Doamna Müller are în ţările de limbă germană aproape o poziţie de monopol când este vorba despre ceea ce a fost şi este România. Cititorul crede că ştie ce este România pentru că aşa scrie Herta Müller. Cărţile dânsei au fost transformate de public în mărturii istorice, nu doar literare.(…) Modul în care mă raportez eu la ţară, la rănile, dar şi la bogăţia acesteia, la drama ei, dar şi la umorul poporului, la dictatură, dar şi la miturile şi legendele acestui popor, la poveştile oamenilor, este diferit de al dânsei.” Din acelaşi număr al Orizontului timişorean, remarcăm întoarcerea în forţă la cronica literară a lui Mircea Mihăieş, unul dintre cei mai competenţi şi mai subtili analişti ai textului literar de la noi.

Moravurile care dăinuie

Reproducem din DILEMATECA (nr. 80, ianuarie 2013), un fragment dintr- o epistolă ce pare scrisă chiar acum, de n-ar fi câteva particularităţi de exprimare care o datează: „… Vei fi ştiind că suntem earăş în plină crisă ministerială de câteva zile. O intrigă a lui Florescu la Senat a produs situaţia şi acum generalul întâmpină cele mai mari dificultăţi întru compunerea unui cabinet: toţi oamenii ceva mai de seamă refuză să formeze cabinetul cu el. Înainte de crisă însă am luat informaţiuni la Ministeriul de Externe de la o persoană foarte competentă, dacă este ceva adevărat în privinţa celor ce mi-ai scris şi am aflat că ai fost foarte rău informat. Se vede din contră că, departe de a voi ministrul să se despartă de Dta, el se gândea la înaintare.” În realitate, frazele acestea au fost compuse acum mai bine de o sută de ani, mai precis la 19 februarie 1891. Autorul lor este Iacob Negruzzi, iar destinatar – Duiliu Zamfirescu. Cum vedem, moravurile şi procedeele în politica românească au rămas aceleaşi.

Când ne interesează viciile unui scriitor

În Orizont dar şi în Dilemateca, revistele la care am făcut referire în această pagină, Cronicarul a descoperit anchete literare din aceeaşi zonă tematică: „Ce defecte/ vicii incorigibile aveţi?” (Dilemateca) şi „Se poate scrie fără cafea şi ţigară? Dar fără alcool?” (Orizont). Iată ce mărturiseşte unul dintre participanţii la aceste discuţii, Florin Irimia: „Am o mare disponibilitate pentru băuturile tari şi fine, cum ar fi un whisky single malt, dar pot bea şi un Ballantine’s Finest. (…) Droguri uşoare – oricând, dar nu cu oricine. LSD – trebuie să fie interesant, mescalină, de asemenea. Opiu? Nu neapă- rat….” Comentariul Cronicarului e simplu: din punctul său de vedere, nu are nicio relevanţă o asemenea confesiune publică. Viciile unui scriitor devin interesante pentru ceilalţi doar după ce/ doar dacă el a reuşit să scrie o carte cum ar fi, de pildă, Under the Volcano (Malcolm Lowry).

Literatura în Hyperion

Poezia este bine reprezentată în revista HYPERION (nr. 10-11-12, 2012), care apare la Botoşani: despre Turnirul de poezie de la Efes depun mărturii Gellu Dorian (citind textul lui, Cronicarul constată, încă o dată, că acelaşi lucru este mereu altul, în funcţie de perspectiva celui care îl priveşte şi îl descrie), dar şi câştigătorul acelei ediţii a Turnirului, Adrian Popescu care acordă un interviu Andreei Rotaru. Adrian Popescu este prezent şi cu un poem dedicat acelui loc şi acelor întâmplări: „Am ieşit la marea visată,/ în spate se-ntinde prăfoasă Asia mică,/ în faţă Samosul grecilor,/ noi, între ele, cu trupuri greoaie de/ orientali/ dedaţi desfătărilor,/ ba chiar preaplini de osânza poftelor lumeşti,/ cu excepţia a vreo doi sau trei dintre noi,/ supli, ca poemele lor.” De asemenea, publică valoroase grupaje de versuri Ion Mircea, Ioan Moldovan, Adrian Alui Gheorghe, Anca Mizumschi, Paul Vinicius, Constantin Iftime. Sunt de reţinut şi fragmentele de proză semnate de Andrei Pogorilowski, A.G. Romilă, Dan Perşa şi Andrei Zanca, cele de teatru, avându-l autor pe Daniel Bănulescu, şi paginile de jurnal din Basarabia anilor ’80-’90, ale lui Leo Butnaru.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara