Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Gropi vacante

În articolul „Chiar pe Calea Victoriei” din ultimul număr al DILEMEI VECHI, istoricul Andrei Pippidi deplînge indolenţa edililor faţă de arhitectura Bucureştiului. Situaţia nu e nouă, dar cum Cronicarul trece aproape zilnic pe lînga terenul viran consemnat în articol, merită să-l reproducem in extenso: „Pe Calea Victoriei creşte o pădurice. Între Policlinica nr. 1 cu plată şi clădirea de la colţ cu Bdul Dacia, casa Cesianu de pe vremuri, acum încuiată, adică fostul cazinou, după ce fusese „teatrul satiric-muzical «Constantin Tănase»”, iar mai demult, pînă la sinuciderea lui Killinger, legaţia Reich-ului. Statul german a recuperat casa, dar nu se grăbeşte să-i dea o destinaţie, fiindcă deţine de mulţi ani, pentru ambasadă, un sediu fără amintiri rele, în Parcul Filipescu. Lîngă Biserica Sf. Nicolae Tabacu, Policlinica, fostă „a Academiei R.P.R.”, avînd un singur etaj şi, la parter, un şir de geamuri spre stradă, nu prezintă nici un interes, fiindcă nu s-a mai păstrat nimic din casa lui Barbu Catargiu (mai rămăsese o aripă în 1940). Un foarte mare teren viran se întinde astfel de-a lungul Căii Victoriei în dreptul numărului 129. Un paravan urît, acoperit de afişe jupuite, ascunde crîngul care a răsărit acolo de cînd se aşteaptă o nouă construcţie. Ultima, de prin anii ’70, adăpostea un birou de arhitectură al Ministerului Învăţămîntului. Dacă există un proiect de a construi, ar trebui să fie semnalat, dar o asemenea indicaţie lipseşte. Fără să se ţină seama de vecinătatea unor monumente istorice de o importanţă deosebită, chiar peste drum de Academie, e încă o dovadă a indiferenţei bucureştenilor faţă de oraşul lor.”


Nobelul şi ISI

În interviul pe care Alina Mungiu- Pippidi i-l acordă lui George Onofrei în SUPLIMENTUL DE CULTUR| din 1 septembrie 2012, socioloaga ieşeancă nu-şi dezminte tonul tăios cu care ne-a obişnuit în materie de judecăţi privitoare la mentalul românesc. Prilejuit de volumul de publicistică de curînd apărut la Polirom (De ce nu iau românii Premiul Nobel) interviul atinge tema intelectualului român care se hotărăşte să se afirme în altă cultură, aşa cum Alina Mungiu- Pippidi a ales să predea în prezent în Germania. Replica autoarei nu întîrzie: „Cine rămîne trebuie să aibă vocaţie de cruciat, să lupte pentru schimbarea regulilor jocului, dar în realitate mulţi din cei care rămîn sau se întorc se acomodează, şi aşa se reia cercul vicios. În ce mă priveşte, am cîştigat ceva enorm, sînt între egali, nu mai am parte de colegi care dau note proaste studenţilor pentru că ştiu mai mult decît ei. Gindiţi-vă că atunci cînd am plecat aveam mai multe lucrări ISI decît cele două departamente de politologie din Bucuresti împreună, ce atmosferă credeţi că era?” Cronicarul bănuieşte ce atmosfera era în instituţiile cu pricina, dar e rezervat în privinţa statutului de calitate reprezentat de revistele ISI atunci cînd e vorba de discipline umaniste. Cînd în discuţie sînt ştiinţele exacte, nimic de zis. Dar în lumea fluctuantă a filosofiei, sociologiei sau istoriei, revistele ISI nu reprezintă o grilă a valorii, ci o cenzură a ei. De exemplu, împrejurarea că Alina Mungiu- Pippidi publică articole ISI nu aruncă nici un indiciu asupra talentului ei literar, şi e bine că e aşa, ca nu cumva autoarea să se simtă jignită de verdictul dur pe care l-ar primi.


Un interviu online cu Liviu Papadima

Pe site-ul BOOKAHOLIC.RO a apărut recent un interviu cu Liviu Papadima – fost decan la Litere, actualmente prorector, profesor şi scriitor, dar şi fost „salvator” al staţiunii Vama Veche. Evelina Bidea, realizatoarea interviului, întreabă câte puţin din toate, iar fostul decan răspunde, cum îl ştim, şi în glumă, şi în serios. Iată ce spune Papadima despre experienţa sa administrativă: „Am traversat destule medii în viaţă şi rămân la convingerea că cel academic este, pentru mine cel puţin, în ciuda ponegririlor de tot felul de care avem parte în ultima vreme, unul dintre cele mai «respirabile». Iar faţă de colegii de la Litere am rămas cu aceeaşi preţuire pe care am avut-o nu numai la începutul primului mandat ci, hăt!, încă din vremea studenţiei. Afinităţi elective, n-am ce-i face”. Sau despre cea de activist vamaiot: „Turismul de week-end, cu mirajele lui de profit imediat, «a făcut legea» în Vama, peste capul tuturor. Asta e. Trăim într-o ţară în care «mâine» e tare, tare departe. E, însă, nedrept a se pune în cârca SVV-ului ce s-a întâmplat cu Vama.” Sau, în fine, despre activitatea sa de cititor: „De citit, citesc în continuare, însă, tot mai mult, inevitabil, alte lucruri decât cele cu care eram obişnuit: mailuri, rapoarte, minute, metodologii, proiecte, ordonanţe, cv-uri şamd – lucruri adesea destul de anoste. Am, e drept, mai puţin timp pentru cărţi. Acum citesc un volum interesant al lui Nicholas Carr, Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman. Mă interesează pentru că noile tehnologii produc mutaţii de neignorat în societate şi în comportament, în ultimă instanţă, chiar în fiinţa umană. Vreau să le înţeleg mai exact, cu bunele şi cu relele lor. (…) Citesc, în paralel, dintr-o carte de, să zicem, teorie economică, a lui Tomas Sedlacek, Economia binelui şi a răului. În căutarea sensului economic de la Ghilgameş la Wall Street. Din beletristică, ultima carte copleşitoare pe care am citit-o a fost romanul autobiografic al lui Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric. Excepţională. Am citit mai mult din Amos Oz înainte de venirea acestuia la Bucureşti, când universitatea noastră i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.”