Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Hiperbolă fără temei

În numărul 5 din 2012 al revistei ACOLADA, Barbu Cioculescu, cu acelaşi umor şi aceeaşi rafinare a termenilor, îşi răsfaţă cititorii cu cîteva meditaţii care vin la ţanc în marginea posterităţii lui Caragiale. Dar ce a atras atenţia Cronicarului în articolul „Caragiale, leneşu”, e o îndrăzneaţă şi deopotrivă riscantă comparaţie, care îl pune pe nenea Iancu pe picior de egalitate cu Shakespeare şi Cervantes: „În zilele noastre, când viciile societăţii pe care le ironiza Caragiale sunt nimicuri faţă de gangsterismul bântuitor într-o lume a criminalităţii organizate, într-o societate obsedată de bani şi posedată de lăcomie, infernul caragialian pare un purgatoriu de voioasă relaxare. Ar fi, prin urmare, Ion Luca Caragiale contemporanul nostru, dar nu altfel decât Cervantes sau Shakespeare. Când, ca să batem niţel şi făgaşele sociologiei, din România vechiului regat, punând în circulaţie acei bănuţi la mijloc găuriţi – jalea cerşetorilor dar nu numai a lor –, dispunem acum de roni şi năzuim să ducem la capăt acea modernizare, de care-şi râdeau Eminescu şi Caragiale, spre enigmaticul euro.” Barbu Cioculescu cade în exces de înduioşare culturală, numai aşa explicîndu-se hiperbola prin care pe acelaşi piedestal sînt chemaţi să stea Shakespeare şi Caragiale. Oricît ne-am regăsi noi în personajele lui şi oricît de reprezentativ ar fi pentru etosul de aici, comparaţia e eliptică de simţ critic. E deajuns să ne întrebăm ce sugerează Caragiale publicului german sau englez ca să ne dezumflăm. Caragiale nu trece pragul exportului cultural, iar detaliul acesta nu e în favoarea dramaturgului. Barbu Cioculescu ori e prea optimist ori prea furat de admiraţie.


Capcana subtilităţilor

Parcă anume pentru a-l confirma pe Cronicar, Oltiţa Cîntec publică în SUPLIMENTUL DE CULTURĂ (23 iunie 2012) articolul „Datul în spectacol. Caragiale intraductibil?” Amintind de verdictul lui Eugen Ionescu că „I. L. Caragiale e probabil cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi”, autoarea se întreabă la rîndul ei de ce, cînd trece hotarele României, Caragiale se subţiază pînă la inexistenţă în memoria culturală a europenilor? De ce, în ciuda aniversărilor şi a întrunirilor festive, nu e prizat de europeni? De ce „le Molière roumain“ e un ilustru anonim? Autoarea trece în revistă trei categorii de opinii care încearcă să explice situaţia: prima e că programele de promovare sînt deficitare, stăm aşadar prost la capitolul promoţie. A doua categorie spune altceva: Caragiale e intraductibil, atît şi nimic altceva. A treia categorie: nu e interes în lumea marketingului destinat burselor de traducere, domeniu unde priorităţile sînt de obicei ideologice, dar nu literare. La capătul bilanţului Oltiţa Cîntec se eschivează de la un răspuns tranşant. Îl va încerca Cronicarul: fiecare din cele trei cauze are partea ei de vină, dar, literar vorbind, a doua are întîietate: să acceptăm fatalitatea neputinţei de a-l reda pe nenea Iancu în alte culturi. Cauza nu stă în limbă, ci în acel coeficient de spirit din cauza căruia la piesele lui Caragiale nu rezonează decît un anumit tip de sensibilitate. E simplu, de ce să ne încurcăm în subtilităţi?


Naraţiunea victimei

Sperăm că nu v-a scăpat numărul de primăvară, al optulea, din DECÂT O REVISTĂ, o publicaţie inteligentă şi arătoasă, cu preocupări diverse, din sfera tot mai cuprinzătoare a culturii urbane. Semnalăm din acest număr în special eseul Victima, semnat de Philip Ó Ceallaigh, scriitor irlandez care trăieşte de ani buni în România şi care a tradus romanul De două mii de ani al lui Mihail Sebastian în engleză. Acesta constituie, în bună parte, şi obiectul eseului, al cărui subtitlu este Mihail Sebastian şi cum reuşeşte ficţionalizarea istoriei să ne scape de responsabilităţi. Un eseu curajos, am spune, pentru că multe dintre ideile pe care le pune în circulaţie, de altfel bine argumentate şi, majoritatea, de bun-simţ, încă se văd contestate în spaţiul public românesc, cum s-a întâmplat şi cu ideile asemănătoare puse în circulaţie de Norman Manea. Iată una dintre ele: „Pentru ca naraţiunea naţională a României să fie credibilă, e nevoie ca naţiunea română să fie o victimă. Crimele Holocaustului în numele acestui mit nu au tulburat niciodată această naraţiune, pentru că niciodată n-au fost confruntate.” Trecând prin interbelic, comunism şi postcomunism pe urmele acestei teme, eseul constituie un exerciţiu util de confruntare cu mitologia naţional(ist)ă, făcut de un scriitor care beneficiază de libertatea de-a se afla deopotrivă înăuntrul şi în afara culturii româneşti.


Neliniştea... pieţelor

Nu e vorba despre pieţele publice, cum ar fi Tahrir, în care cetăţenii diferitelor ţări îşi manifestă, tot mai des în ultima vreme, diferite nemulţumiri şi nelinişti, ci de o serie de expresii preluate în masă, fără prea multe comentarii, de emisiunile şi textele informative din presă. Ne referim la expresiile pornite de la personalizarea „pieţelor”, din specia: „pieţele s-au neliniştit”, „pieţele se arată sceptice” sau „calmarea pieţelor”, peste al căror amuzament nespecialiştilor în economie şi geopolitică le este, credem, greu să treacă, mai ales dacă fac, fie şi pentru o clipă, abstracţie de valoarea lor de adevăr. Sintagmele amintite, dar şi altele asemănătoare, descriu acest termen tot mai nelipsit din descrierea lumii în care trăim, „pieţele” (de ce e necesar pluralul, dacă respectivele entităţi se comportă, oricum, la unison?), ca pe nişte fiinţe sperioase, incredule şi greu de calmat, ca o colonie de suricate. Lăsăm elucidarea mecanismelor, fără-ndoială grave, pe care le denotă aceste exprimări în grija exper- ţilor; dar nu putem să ignorăm că, sub raport literar, personalizările cu pricina dau naştere unor imagini de tot hazul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara