Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de ---

Ghid amoros

Amuzant şi inteligent comentariul lui Ciprian Vălcan din ultimul număr la revistei timişorene ORIZONT (în articolul Teoria amantelor) în marginea cărţii scriitorului argentinian Julio Alfonso Coreto, Manual pentru buna întrebuinţare a amantelor, publicat în 1958. Aflăm că argentinianul distinge trei categorii de amante: amante-bibelou (capricioase precum copiii şi egoiste ca pisicile persane), amante-matrioşka (nu ştii niciodată ce gîndesc cu adevărat) şi amante-balonzaid (singurele pe care te poţi baza pe orice vreme şi în orice împrejurare), afirmînd cu tărie că un cititor care ţine seama de observaţiile sale nu va da niciodată greş în alegerea iubitei. Pentru a fi mai convingător, Coreto îşi ilustrează ideile cu citate din Chamfort, Rivarol, Lichtenberg şi Karl Kraus. În anii ´60, Sir John Eldrige, directorul serviciului secret britanic MI6, le recomanda subalternilor citirea cărţii ca pe un ghid de uz profesional. Din păcate, sfaturile teoretice nu au prea des eficienţă practică: John Eldrige s-a îndrăgostit la vîrsta de 70 de ani de o amantă-matrioşkă pe care a confundat-o cu o amantă-bibelou. Rezultatul a fost un imens scandal în urma căruia şeful lui MI6 a fost silit să demisioneze, cînd s-a aflat că amanta era un agent al serviciilor mexicane de spionaj. Vorba lui Leopardi din Zibaldone, femeia e întîi de toate cameleon...


Un raport medico-legal din 1862

În revista ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE, nr 30, din luna martie, este readus în atenţie un asasinat care, probabil, a schimbat istoria României: cel al lui Barbu Catargiu, care s-a petrecut în ziua de 8 iunie 1862. Barbu Catargiu era la acea dată primul-ministru al ţării şi lider al grupării conservatoare, antireformiste, care se afla într-o confruntare din ce în ce mai tensionată cu aripa reformistă, reprezentată de Alexandru Ioan Cuza şi tabăra liberalilor. Nu trebuie să ni-l imaginăm pe Barbu Catargiu ca fiind „un boier retrograd, cu reflexe antieuropene”. Dimpotrivă, acesta stătuse timp de nouă ani în Franţa, unde studiase literele, filosofia, dreptul şi economia politică. Dar convingerile sale erau conservatoare; şi anume, modernizarea Principatelor trebuie făcută lent, prin evoluţie, nu brusc, prin revoluţie şi trebuie făcută conform tradiţiei, de către boieri. Asasinarea lui, după ce ieşise din Parlament, pe când se îndrepta spre casă în trăsura prefectului capitalei, Nicolae Bibescu, a rămas până în zilele noastre învăluită în mister, necunoscându-se numele ucigaşului. Autorii articolului din Istorie şi civilizaţie, Constantin Bălăceanu-Stolnici şi Octavin Buda, pun accentul pe raportul Comisiei medico-legale care a efectuat necropsia lui Barbu Catargiu. Potrivit acestuia, traiectoria glonţului ucigaş demonstrează că s-a tras de aproape, din stânga şi de jos în sus: ceea ce indică drept posibil asasin al prim-ministrului chiar pe prefectul capitalei, Nicolae Bibescu. Astfel, fapta este aşezată în altă lumină: adică, avem de-a face cu un asasinat politic, venind dinspre aripa reformistă, în fruntea căreia se afla însuşi domnitorul Cuza.


Conflict de interese în critica literară?

În OBSERVATOR PCULTURAL, nr. 361, sunt puse în discuţie „independenţa, spiritul critic şi conflictul de interese în critica literară”. În intervenţia sa, Paul Cernat face referiri la revista noastră: „La România literară se consideră (se mai consideră?) că ar fi aberant să nu scrii despre cărţile redactorilor sau să nu le premiezi, pentru că ar însemna să ratezi astfel un număr semnificativ al apariţiilor importante”. Nu ştim pe ce se bazează afirmaţia criticului. În privinţa premiilor, evident, redactorii Rl, care hotărăsc premiile prin vot, logică elementară, se exclud pe ei înşişi de la premii, fiindcă nu pot fi în acelaşi timp şi judecători şi judecaţi. În schimb, în privinţa propriilor cărţi, redactorii revistei intră în acelaşi regim ca oricare alt autor, nici mai mult nici mai puţin: cronicarii literari ai revistei, care, în cvasitotalitatea lor, nu sunt membri ai redacţiei, scriu sau nu scriu despre aceste cărţi, după cum decid ei înşişi. Şi, dacă scriu, scriu bine sau rău, iarăşi după cum decid ei. Însuşi Paul Cernat poate confirma că nimeni de la Rl nu-i impune nici despre ce să scrie şi nici, Doamne fereşte, cum să scrie despre ce scrie. Cât despre discuţia în sine, situaţiile în care criticul literar se află în conflict de interese (când scrie despre cartea „unui şef, a unui coleg, a unui prieten”, sau despre cărţile editurii unde este angajat etc.), poziţia noastră e radicală poate, dar simplificată, sigur. Un critic literar care-şi respectă condiţia nu se află niciodată în conflict de interese. În mintea criticului literar există todeauna o balanţa abstractă care trebuie să rămână dreaptă, când cântăreşte orice carte. Dacă un critic literar înlocuieşte criteriul valorii literare a textului comentat cu un criteriu străin ce ajunge să fie determinant în „sentinţa” literară, atunci criticul şi-a trădat profesia şi se descalifică. Dacă nu, nu. El are dreptul să scrie, de ce nu?, şi despre cartea colegului, a fratelui, a şefului, a editurii unde este angajat etc. Totul e să fie drept în judecăţile sale. Mai mult, am spune că abia aceasta reprezintă proba unei adevărate vocaţii critice: când criticul e capabil să scrie despre cei apropiaţi fără ca privirea şi judecata critică să-i fie tulburate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara