Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Rusaliile negre

Numărul 2-3 pe 2011 al revistei MEMORIA. REVISTA GÎNDIRI ARESTATE atrage atenţia prin articolul „Memoria deportărilor din România”, în paginile căruia e descris episodul mutării într-o singură noapte a anului 1951 a locuitorilor din Banat şi Mehedinţ i, către o destinaţie „bucolică”: Bărăganul Brăilei. „În urma unui plan pregătit timp de trei luni de zile, cu o precizie diabolică, au fost scoşi din casele lor, pe parcursul nopţii de 18/19 iunie, fără nici un anunţ prealabil, peste 44 000 de oameni, începînd cu femeile şi bărbaţii apţi de muncă şi continuînd cu familiile lor, compuse din bătrîni de pînă la 95 de ani şi din copii de toate vîrstele (unul din ei născut abia cu două zile înainte). După un drum tărăgănat, de două săptămîni, zăvorîţi în vagoane de animale, deportaţii a fost depuşi în cîteva gări din Bărăgan, de unde camioanele i-au purtat în 18 puncte diferite ale deşertului din stepă. Lăsaţi sub cerul liber au trebuit să-şi pregătească pentru început bordeie sub pămînt. În anii următori şi-au construit case mai arătoase şi au desţelenit pămînturile virgine.” Iar întrebarea care persistă şi azi e: ce rost a avut deplasarea atîtor oameni inofensivi? Cînd 10 000 de militari înarmaţi, conduşi de 2 500 de activişti de partid, organizează o astfel de dezrădăcinare, nu poţi să nu te întrebi ce rost a avut ea. Un răspuns ar fi: procurarea unor locuinţe care să-i adăpostească pe profitorii regimului, dovadă că în 1956, cînd s-au întors din Bărăgan, deportaţii nu numai că şi-au găsit casele în proprietatea altora, dar nici măcar nu au avut dreptul să le recupereze. Ce frumoasă şi dreaptă e viaţa uneori…


A trăi din sau cu / fără cărţi

O discuţie cu potenţial interesant, dar rămasă deocamdată la stadiul unei compilaţii de opinii, care lasă impresia c-a fost însăilată pe fugă a publicat ROMÂNIA LIBER| din 14 noiembrie a.c.: „Cît ţine de foame o carte publicată” este titlul reportajului semnat de Manuela Golea, în care se încearcă, oare a câta oară, sondarea pieţei româneşti de carte. Reportajul nu are din păcate altă ambiţie decât pe aceea de-a reitera concluzia cunoscută potrivit căreia scriitorii români nu pot trăi din scris. Nici cei străini n-o prea pot face, precizează Nicolae Manolescu, aşadar nu aceasta ar fi problema pieţei editoriale – ci doar, cel mult, unul dintre efectele cauzate de o dinamică mult mai complexă, care rămâne în continuare obscură, deşi din când în când îşi mai tot propune câte-un ziar sau revistă s-o expliciteze. Dincolo de constatarea elementară că nu se poate trăi din scris în România (care, pusă în contextul tuturor meseriilor din care abia dacă se poate trăi în ţara noastră, cade într-un uşor ridicol) şi de comentariile pe această temă ale câtorva scriitori români, cărora pare să li se fi pus doar întrebări vagi, generaliste (ca dovadă, câţiva răspund cu aprecieri despre inspiraţie şi Dumnezeu), era interesant de urmărit într-un astfel de reportaj pur şi simplu (?) parcursul banilor din domeniul editorial. Dar şi teme precum motivul pentru care drepturile de autor nu depăşesc 10% din vânzarea cărţilor şi chiar şi-aşa sunt supuse TVA, numărul de cărţi tranzacţionate în România, în comparaţie cu alte state europene etc. Singurele cifre din articol sunt însă cele emise de primvicepreş edintele USR, Varujan Vosganian: românii cheltuiesc pentru cărţi scrise de autori români aproximativ 10 eurocenţi pe cap de locuitor pe an. Şi nici măcar această cifră nu spune mare lucru în lipsa unei comparaţ ii cu eurocenţii pe care-i plătesc românii pentru alte servicii şi produse, de la teatru, concerte şi ziare până la mâncare, combustibil sau încălzirea spaţiului locativ, pentru o situare mai exactă a cărţilor în contextul posibilită- ţilor de consum ale pieţei româneşti. Altfel, o lamentaţie în plus pe tema faptului că scriitorii nu pot trăi din scris nu serveşte nimănui, mai ales că reportajul nu izbuteşte nici să răspundă la întrebarea pe care şi-o pune în chapeau: „din ce trăiesc cei care scriu”. Sau ar trebui să luăm drept simptomatic răspunsul emis de Radu Aldulescu: „Eu trăiesc, ca noi toţi, din mila lui Dumnezeu.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara