Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
ochiul magic de Cronicar

O filosofie săracă cu duhul O breaslă de rentieri se intitulează comentariul lui Cătălin Avramescu din Cotidianul din 23 octombrie despre emisiunea lui Mihai Tatulici "Zece pentru România" consacrată scriitorilor. Cătălin Avramescu a fost prezent şi în emisiune, cînd şi-a dat în petec invectivîndu-l în absenţă pe Augustin Buzura şi crezînd că nenorocitul accident de automobil al soţiei lui Adrian Păunescu poate fi pus în cîrca morală a poetului. Comentariul său e tendenţios şi ignorant. Autorul articolului n-are nici în clin, nici în mînec cu literatura. Asta nu-l împiedică să aibă păreri. Şi ce fel de păreri! Doi cunoscuţi romancieri pe care colegii chestionaţi i-au văzut în primele zece locuri ale clasamentului literar devin sub pana lui Avramescu "dinozauri ai literelor vechiului regim". Cronicarului îi vine să creadă că Avramescu n-a citit niciunul din romanele lui D.R. Popescu şi Augustin Buzura. Probabil că lucrurile sînt mai grave: le-a citit şi n-a înţeles nimic. Altfel nu se explică enormitatea afirmaţiei. Trecînd în revistă şi alte răspunsuri ale scriitorilor din ancheta cu pricina, Avramescu mai are cîteva revelaţii: scriitorii nu sunt pricepuţi la marketing cultural (o mai spuseseră şi alţii), nu pot pretinde a fi conştiinţă publică (şi asta fiindcă "publicul, întrebat în 2005 cu privire la scriitori, abia a reuşit să furnizeze cîteva nume"!), şi "nu reuşesc să se pună de acord în niciun fel nici cu privire la problemele urgente ale României" (şi asta fiindcă "abia" 19% socotesc că sărăcia e cea mai mare problemă a ţării şi "doar" 17% consideră că aceasta e cultura). Nu se vede nicio brumă de logică în consideraţiile absolventului de Filosofie. Aşa că n-are niciun rost să ne mai întrebăm ce i-o fi căşunat pe o breaslă care ar trăi cu gîndul la rente şi despre care abia un mic procent dintre cetăţeni (înamoraţi într-un procent mult mai mare de Gigi Becali) pare să fi auzit. Filosofia despre scriitori a lui Cătălin Avramescu e săracă cu duhul. Clopotul de la Putna Ei, pentru că tot a venit vorba, despre referendumuri: acela orchestrat cu dezacorduri flagrante şi costuri frapante de către TVR, menit a-i identifica pe "Marii Români" din toate timpurile şi din toate domeniile, întrece în nonsens orice iniţiativă patriotică. Şi mai uimitor este că oameni inteligenţi, şcoliţi, unii chiar personalităţi culturale, scriitori, istorici, actori au admis să intre în cel mai stupid joc de societate pe care mass-media l-a produs de la Big Brother încoace. Cronicarul privea şi nu-şi credea ochilor: Neagu Djuvara, Florin Iaru, Dan C. Mihăilescu, Adrian Cioroianu, Ion T. Morar sau Mircea Diaconu s-au pretat la această enormă farsă mediatică. Nu există nicio scuză să laşi, de exemplu, apologia lui Eminescu pe mâna unui om de televiziune grobian, care şi-a asumat rolul de avocat al marelui poet . "Să vă fie ruşine!" le-a aruncat Andrei Gheorghe în faţă, mai în glumă, mai în serios, interlocutorilor care l-au plasat pe Eminescu doar pe locul trei. "Avem un singur om care este, pe bune, cel mai mare român", a constatat Andrei Gheorghe, cu acurateţea gramaticală şi stilistică pe care i-o ştim, şi asta în prezenţa autorului unei cărţi despre poet, Dan C. Mihăilescu, căzut, el, pradă limbii vrăjite a clopotului de la Putna care (între­baţi-l pe el, dacă nu mă credeţi!) ar rosti în eternitatea lor de bronz numele lui Ştefan cel Mare. "în plină invazie comercială, campania TVR ne-a oferit cultură", scrie Laurenţiu Ciocăzanu în Evenimentul zilei. Sfântă mare inocenţă! }ara lui Real Uneori, e greu de imaginat că cineva mai face cultură, artă pe aici, pe aceste plaiuri mioritice. Elanul visătorilor şi al celor plini de idei, de spirit, de patimă în profesiune este sistematic frînt. Ba lipsa banilor şi întregul şir de umilinţe pentru a-i obţine, ba mitocănia peste care dai la tot pasul şi care te obligă, igienic, să te retragi mai mult şi mai mult în propria intimitate, ba tipul de aroganţă şi de agresiune a funcţionarilor, chipurile culturali, din fel şi fel de instituţii, care aduc o altă limbă de lemn, continuînd, în fapt, aceeaşi mentalitate de altăă daatăăă... Mereu ţi se creează sentimentul unui favor, că exişti, că gîndeşti, că scrii, că încerci să educi suflete şi creiere, că... Cronicarul s-a hotărît să lase deoparte ziarele, revistele, polemicile mizere stîrnite pe Internet de acelaşi "preacurat" Cristian Bădiliţă şi să ia aer, să se plimbe pe străzi. După rătăciri duioase prin oraşul Bucureşti, care arată cu adevărat din ce în ce mai bine, am ajuns, din întîmplare, pe lîngă Conservator. Cu teamă, am înaintat spre locul unde am aşteptat atîta vreme să fie aşezat bustul lui Iosif Sava, acţiune simplă, de altfel, amînată enorm şi nejustificat de aleşii distinşi ai Primăriei sectorului 1. Am ridicat ochii şi am privit. Iosif Sava privea şi el. În jur, spre cei care l-au preţuit şi l-au iubit, spre tinerii de la Conservator cărora continuă să le şoptească, solemn, că muzica este mai presus de orice, că Bach, Beethoven, Mozart rămîn după noi, că spiritul trebuie cultivat, că nu trebuie să abandonăm lupta pentru cultură, că nu trebuie să încetăm să luptăm pentru formarea bunului gust, a conştiinţelor, a valorii... mi s-a părut că îi aud vocea baritonală, tumultoasă, inconfundabilă, că îi simt prezenţa, că simt energia formidabilă cu care ne-a contaminat atîţia şi atîţia ani. M-am uitat la doi puşti care aranjau florile pe care le-au adus şi bolboroseau ceva. Le-am respectat intimitatea şi am plecat spre casă, iute ca să nu pierd emisiunea cu Pleşu şi cu Liiceanu. Privindu-i şi ascultîndu-i, am uitat, iarăşi, de realitatea din jur care îmi absoarbe existenţa. Probabil că cineva, priceput în citirea de la distanţă a gîndurilor, a vrut să-mi curme visarea, binele, fie şi de moment, şi speranţa. Emisiunea a fost oprită brutal, Liiceanu a rămas suspendat cu vorba pe buze, pe ecran a început să scrie aproape ameninţător "EDI}IE SPECIAL|", întruna. Sentimentul apocalipsei mi s-a strecurat în suflet. Un alt act terorist grav, mii de morţi, căderea guvernului nostru, moartea cuiva important, vreun accident grav al preşedintelui, mă rog, o catastrofă. Priveam în pămînt şi doar ascultam. O voce precipitată trăgea de timp. Derutată în cuget şi-n simţiri, domnişoara de la Realitatea Tv anunţa, ezitant oarecum, că au sosit galacticii. Am îngheţat într-o secundă. Un sfert de oră s-a tras de timp, ce lux, totuşi! şi s-au făcut tumbe şi reverenţe în jurul galacticilor şi a sosirii lor, s-au arătat, din spate, siluetele lui Ronaldo, Beckam, Roberto Carlos. Am înţeles, ceva mai tîrziu. Sosise la Bucureşti echipa de fotbal Real Madrid!... Am înţeles că trăiesc în }ara lui Real. În care nimeni de la Real-itatea nu ştie ce este aceea o "ediţie specială". În care banu' vorbeşte orice-am mai crede noi, în care doi intelectuali sînt suspendaţi, în direct, cu o mitocănie ce m-a speriat, în care sîntem îngăduiţi pentru că, uneori, dă bine să zici că-i ai pe Liiceanu şi Pleşu în grilă, dar la o adică, dacă sosesc galacticii, dă-i naibii de intelectuali! Cu publicul lor cu tot. Răsfoind paginile web Diferenţa dintre lecturile fugitive ale unei reviste de celuloză şi ale uneia online este, o ştim bine şi-o spunem rar, substanţială. Altul e modul de parcurgere, alta e, grafic şi tehnic, forma arborescentă de a opta, şi cu totul altfel se prezintă ancorarea în text. Arta comentariului nu câştigă neapărat în subtilitate, dar devine ceva mai directă sau mai autentică. Reacţia cititorului - am zice - stă sub semnul unei admirabile sincerităţi provocate. Iată primul motiv pentru care articolul Florinei Pîrjol (din nr. 44 al revistei CULTURA) merită citit oricând sunteţi undeva în preajma unui calculator. Pentru că nu veţi descoperi doar o revistă dedicată exclusiv unui gen literar, ci chiar un gen în toată regula: Flash fiction. "Acest concept denumeşte o proză mai mult decât scurtă, un fel de pastile, flash-uri epice descriptive, un gen pretenţios, care reclamă un condei încercat. Îţi trebuie ceva talent pentru a convinge cititorul în 4-500 de cuvinte !" Asta raportân­- du-ne la o lectură "ipocrită", în care suntem cu toţii antrenaţi. Nu ştiu însă dacă, între pagina tipărită şi aceea întinsă leneşă pe monitor, nu există cumva mici clivaje. Dacă Internetul nu instituie o aură proprie de seducţie şi de acaparare. Oricum ar fi, cititorul unei asemenea proze virtuale iese convins. Şi nu după un anumit număr de semne, ci de la primul cuvânt. Cum anume? Aproape sigur va avea tentaţia de a scrie la rându-i un asemenea flash fiction. Şi îi va convinge, astfel, şi pe alţii să scrie. E - din păcate - singurul orizont de aşteptare al acestui public. Cu atât mai mult cu cât, se pare, pu­bli­carea unor asemenea naraţiuni e remunerată. Lectura lor, încă nu. Determinat de textul din CULTURA, Cronicarul a frunzărit câ­teva povestiri. Recomandarea coincide şi ea cu a Florinei Pîrjol: It's not your hat, de Cate Mc Gowan (www.vestalreview.net). Ce veţi scrie după vizitarea site-ului, rămâne între noi.