Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul Magic de Cronicar

Numai veşti bune

Docta şi frumos scrisa rubrică a lui Dan Lăzărescu din revista Viaţa medicală (intitulată ,Punctul pe i"), cu care Cronicarul începe de obicei lectura hebdomadarului, a căpătat în ultima vreme o tentă sumbră. Prin tonul deprimant cu care descrie realităţile, Dan Lăzărescu vrea parcă să ne indispună cu tot dinadinsul, dovadă ultimele două numere (din 7 noiembrie şi 14 noiembrie). Primul articol (,Populaţii în marşarier") ne spune că românii se sting încet, dar sigur. Al doilea articol (,Climă&sănătate") ne spune că omenirea va muri, tot încet şi sigur, de căldură. Iată două fragmente. ,Pînă la sfîrşitul acestui secol, numărul celor ce populează plaiurile mioritice va scădea la mai puţin de jumătate, ajungînd la cca 9 milioane de suflete. Prognoza asta atît de sumbră a fost făcută public, recent, chiar de preşedintele ţării. Problema însă - cum se ştie - nu este specific românească. Ea priveşte întreaga Uniune Europeană. [...] Dacă acum două secole europeniireprezentau 15% din cei ce populau globul terestru, ponderea lor astăzi e doar de 5%." (,Populaţii în marşarier") Şi din al doilea articol: ,11 din ultimii 12 ani au fost, în Europa, cei mai calzi din 1850 şi pînă acum. Iar uneori - precum în 2003 şi în 2007 - temperaturile înalte înregistrate s-au înscris printre fenomenele extreme ale ultimelor decenii. De altfel, pe continentul nostru, temperatura medie a aerului a crescut, între 1996 şi 2005, cu cca 0,74 grade C, iar perioadele de secetă au devenit tot mai frecvente. Fireşte, clima României nu a făcut şi nu face excepţie, încălzirea tot mai pronunţată fiind consemnată, la noi, cu precădere, după 1961." (,Climă&sănătate") Dan Lăzărescu nu are nici o vină. Trăim vremuri în care veştile bune nu mai pot aparţine decît trecutului.



Amintiri despre Marin Preda



Revista Flacăra, editată de un trust pe care îl conduce un cunoscut scriitor, George Arion, şi avându-l ca director pe alt scriitor, Mihail Gălăţanu, face loc în paginile ei, în mod sistematic, publicisticii culturale. În cel mai recent număr - 11 din noiembrie 2008 - se remarcă un interviu cu Aurora Cornu, prima soţie a lui Marin Preda (în perioada 1954-1959), stabilită din 1965 la Paris (dar având în prezent şi o reşedinţă la New York). Confesiunea ei (stimulată de întrebările firesc-inteligente ale Clarei Mărgineanu, autoarea interviului) este tulburătoare:

,Sunt foarte onorată de iubirea lui Marin pentru mine, am rămas prieteni până la moartea lui. El a fost singurul care a înţeles de ce voiam eu să plec şi de la el, şi din ţară, asta-i culmea! E singurul care, deşi nu a fost de acord cu mine, a înţeles. Oricum, am mai spus-o, literatura a fost singura lui femeie, singura care nu l-a înşelat... În plus, el dorea să împartă soarta cu poporul lui şi a avut dreptate, ţara lui l-a recompensat foarte bine. Au simţit că e omul lor. Pe când eu sunt o călătoare..."

În sumarul revistei figurează şi alte texte care prezintă interes. Cronicarul vă lasă să le descoperiţi singuri.



Colecţii şi colecţii



Uneori, în vacarmul de toate zilele, este mai igienică retragerea. Povestea asta se mai poate numi şi însingurare. Pentru asta se plăteşte un preţ. Dureros. Dar merită. Atunci, descoperi ceea ce, prea des, îţi scapă. Lumile nu mai sînt paralele. Îşi caută intersecţii fel de fel. Timpul poate fi prelucrat. Şi bucuriile nu întîrzie să apară. Datorită unui astfel de răgaz, unul dintre popasuri s-a numit ,Ediţie de colecţie-Jurnalul naţional - Ştefan Iordache".

Mă tulbură luna... se stinge. Îi spun ,pe foarte curînd". O zi de luni, după ,duminicile acestea", începută cu spaima neputinţei. Treizeci şi două de pagini sensibile şi informate despre unul dintre cei mai mari actori. Sensibil, năvalnic, fragil, rebel, demn, cu mii de şoapte şi priviri. Cu o cale pe care şi-a asumat-o şi pe care a încercat să şi-o descifreze. O echipă a unui cotidian important îi aduce un omagiu. Mai există şi aşa ceva? Da. O echipă a unui cotidian important se străduieşte să îl ţină, mai mult, pe Ştefan Iordache în gesturile noastre, în cuvinte, în lacrimi şi tăceri, în întrebări, în răspunsuri, în iubiri, în disperări. În noi. Ce mi se pare extraordinar este însuşi faptul că oamenii aceştia nu sînt specialişti în teatru sau film. Poate că nici nu l-au văzut în tot ce a jucat, în rolurile mari în care pur şi simplu a strălucit. Lucrul lor este impecabil. De o devoţiune pe care o ştiu tot mai rară, tot mai seacă, tot mai inexistentă. Extrem de emoţionant. Au strîns cu mare grijă şi pricepere mărturii de la cei cu care a lucrat, de pildă, regizorii noştri care au ştiut cum să ajungă la vocile din eu-l lui Ştefan Iordache. Confesiunile lui Silviu Purcărete, ale Cătălinei Buzoianu, ale lui Dinu Cernescu, Alexandru Tocilescu, Dan Piţa deschid, discret, inteligent, vibrant, ferestre către aura unui actor. Citesc în fugă totul. Ca într-un delir mi se amestecă stări, imagini, scene întregi, cuvinte, ochii lui, mîinile. Închid. Cobor în mine. Consulul Grotti şi Generalul Cearnota. Titus, Titus, Titus. Şi Richard. Maestrul. Revin mai pe îndelete, la paginile din această ediţie. Fănuş Neagu. Emil Boroghină. Neliniştea şi misterul Olteniei. Mă opresc. Iarăşi. Abia acum pot să pun cd-ul. Îl desprind din plic, îl deschid. În camera mea este Ştefan Iordache. Şi atîtea zeci de inflexiuni ale zecilor de nuanţe din rostirile lui. Înregistrări perfecte, tehnic vorbind, selectate şi din arhiva radio. ,Eu n-am văzut, persano, Bosforul niciodată/ Să nu mă-ntrebi de dânsul, că nu ştiu să răspund...", ,şi nu ştiam că te doresc atît de mult/ abia acum, cînd tu îmi spui/ că vrei să pleci/ deşi-i tîrziu/ am înţeles că tu eşti tot ce am/ că te iubesc...", ,Ah, voi, sănii, sănii, şi voi cai, numai dracul v-a scornit, mişelul...Totu-i dus, finalul a pierit/ S-a schimbat şi părul meu, şi pasul/ De prea mult vioi pălăvrăgit/ Şi-a schimbat, harmonica mea glasul,/ Sufletul mi-e totuşi plin de rost/ Gerul şi zăpada-mi saltă ţelul/ Fiindcă peste toate cîte-au fost/ Rîde păn' la lacrimi clopoţelul." Esenin, Nichita, Vişniec... şi noi.

Îmi învîrtesc ochii pe rafturile bibliotecii. S-au adunat multe ediţii de colecţii-,Jurnalul naţional". Şi albume de fotografie. Şi volume din ,Colecţia colecţiilor". Atîtea cd-uri. N-am apucat nicioadată să le mulţumesc celor ce le-au făcut. Cu bucurie, cu smerenie, cu modestie. Mi s-a părut, probabil, ca celor mai mulţi, că mi se cuvin toate acestea. Poate nu. Oricum, aici sînt lumi care îmi însoţesc însingurarea.



O chestiune de credinţă



Foarte elegant noul format al revistei POESIS de la Satu Mare, patronată şi editată - cum cititorul poate afla de pe contracopertă - de gazeta Informaţia zilei.

Din numărul dublu 213-214 ajuns până la Bucureşti, Cronicarul remarcă, în primul rând, excelentul interviu realizat de Adalbert Gyuris cu Mircea Cărtărescu. În condiţiile în care Mircea Cărtărescu este unul dintre cei mai vizibili, mai comentaţi şi mai intervievaţi scriitori români, a obţine de la autorul Levantului noi răspunsuri relevante nu-i o reuşită publicistică la îndemâna oricui. E drept, răspunsurile sunt cu două clase deasupra întrebărilor: ,- Nu pot să nu vă întreb pentru început: când şi cum aţi început să scrieţi? - Cred că scriu de când mă ştiu, nu-mi amintesc o dată precisă, pe la 8-9 ani scriam romane de aventuri, romane foarte bizare pentru mine acum şi apoi în liceu am început să scriu mai serios, am început să scriu poezii din clasa a zecea şi în sfârşit profesional ca să spun aşa am început la 20 de ani. Cred că primul meu poem profesional pe care l-am publicat ulterior a fost un poem lung care se numea "Căderea" şi l-am scris chiar după ce am terminat armata, chiar după ce am împlinit 20 de ani. - Cântăriţi mult înainte de a aşterne pe hârtie gândurile dumneavoastră sau ele vin pur şi simplu? - Eu am foarte multă încredere în mintea mea şi în puterea mea de a scrie literatură. E o chestiune de credinţă, literatura a fost întotdeauna o chestiune de credinţă. Şi sunt de principiu că dacă este ceva de spus vine singur şi cu mare uşurinţă, iar dacă nu este ceva de spus trebuie să tac. Sunt ca un cântăreţ care nu cântă când e răguşit, cântă doar când vocea e limpede."

În acelaşi număr din Poesis, episodul unu dintr-o cronică amplă a lui Viorel Mureşan pe marginea cărţilor lui Ioan Es. Pop şi partea întâi dintr-un comentariu (ca de obicei doct şi dens) al lui Gheorghe Glodeanu despre Jurnalul unei fete greu de mulţumit de Jeni Acterian.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara