Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Ocheada ezoterică de Sorin Lavric

Pe Bogdan Mihai Mandache îl bănuiesc de sindrom de sațietate față de serbezimea lumii seculare, în care se simte atît de rău încît, spre a nu-și pierde mințile, e silit să recurgă la remediul misterelor din vechime. E un afanisit subtil, un plictisit de aparențele terne ale decorului cotidian. Cazul nu e singular: sunt intelectuali cărora viața li se pare atît de prozaică că nu o pot îndura decît înconjurîndu-se cu un brîu copios de enigme încurcate. În mintea acestor nemulțumiți pîlpîie un spirit ahtiat după taine adînci, după al căror efect binefăcător tînjesc pînă la moarte.
În cazul lor, putem vorbi de o castă a ezotericilor. Ezotericii sunt un soi de vestigii stinghere, rătăcite printre noi, niște reminiscențe bizare ale unei specii de inițiați pe care timpul i-a înghițit fără urmă. Mai mult, ezotericul nu e filosof, întrucît nu-și face din mînuirea conceptelor un scop în sine, nu e nici mistic, întrucît nu cade în bîiguieli extatice la întîlnirea cu divinul, și nu e nici istoric al religiilor, întrucît e convins că dogmele în vigoare sunt coji superficiale avînd rostul de a păcăli plebea. Ezotericul e un ciufut pretențios, a cărui exigență în materie de prodigii depășește piața de mituri aflate în vogă. Dacă admitem că toți avem nevoie de o minimă doză de mister pentru a nu crăpa de urît, atunci la ezoteric imboldul spre arcane atinge un prag paroxistic. Un asemenea ahtiat e dependent de taine ca toxicomanul de narcoticul predilect. De aici flerul extrem de discriminator cu care își alege elixirul dătător de satisfacție arcanică.
La Bogdan Mihai Mandache elixirul arcanic se găsește în tapiserii medievale, în tablouri flamande, în hexametrii dactilici, în poezii latine sau în dialoguri grecești. Mai precis, în suita de tapiserii pe care Muzeul Cluny le adăpostește sub numele generic de „Doamna cu licornă“, în Metamorfozele lui Ovidiu, în gravura „Melancolie“ de Albrecht Dürer, în Măgarul de Aur al lui Apuleius, în pînzele lui Breugel, Bosch, Grünewald și Schongauer (toate avînd drept temă „Ispitirea Sfîntului Anton“), în mitul androginului sau în triada clasică eros-philia-agapé. Capitolele cărții sunt de sine stătătoare, putînd fi citite independent, fără a căuta un fir de legătură între ele.
La așa procesiune de teme sibilinice, ochiul cititorului va clipi tulbure, copleșit de puzderia de nuanțe oculte. Căci nici o temă nu e comentată speculativ, din dorința de a dovedi ceva cu ajutorul unor noțiuni abstracte. Cum spuneam, Bogdan Mihai Mandache nu e filosof, fiindcă îi lipsește ambiția de a-și vedea confirmată, în diversitatea exemplelor alese, o schemă proprie de gîndire. El nu vrea să domine tema interpretînd-o în chip original, spre a arăta cititorului cîtă îndemînare conceptuală posedă. El vrea cu totul altceva: să înțeleagă un șir de simboluri oculte pe care o tapiserie sau un poem le înfățișează doar indirect, în virtutea unor alegorii absconse. Bogdan Mandache e un cerebral doct, pornit la vînătoare de chichițe hermetice. În ochii lui, arta are sens numai dacă este expresia unui adevăr ascuns, la care nu ajung decît cei care știu să privească pieziș, în virtutea unei educații firoscoase, ruptă de firea obișnuită a cultivării curente.
De pildă, numai un începător poate vedea în cele șase tapiserii înfățișînd-o pe „Doamna cu licornă“ o alegorie în imagini a simțurilor omenești. În realitate, aveam de-a face cu un traseu inițiatic de-a lungul căreia privitorul învață „necesitatea ascensiunii spirituale spre regăsirea Unului“ (p. 25). Sau cele 15 cărți ale Metamorfozelor lui Ovidiu: numai un diletant va vedea în ele poem didactic menit a descrie istoria lumii de la ieșirea din haos pînă la domnia apoteotică a lui Iulius Cesar, cînd de fapt epopeea lui Ovidiu este expresia filosofiei pitagoreice, potrivit căreia „universul se află în perpetuă devenire, nefiind fixat, odată pentru totdeauna, într-o ordine imuabilă.“ (p. 28) La fel se întîmplă cu gravurile lui Dürer sau cu Măgarul de aur al lui Apuleius. Rostul lor e de a-l călăuzi pe novice într-un labirint de simboluri a căror parcurgere echivalează cu o inițiere. Iar inițierea înseamnă: „părăsirea lumii aparențelor, regăsirea valorilor prime pentru împlinirea metamorfozei interioare.“ (p. 45) Altfel spus, cine citește saga lui Apuleius spre a o gusta estetic ratează întîlnirea cu textul, întrucît rostul ei nu e de a fi citită literar, ca o bucată reușită stilistic, ci de a fi parcursă în cheie simbolică în vederea unei schimbări lăuntrice. Desenele lui Dürer, chiar dacă provoacă delectare estetică, nu asta urmăresc, ci eliberarea minții printr-o dezlegare inspirată a codului lor simbolic. Din acest motiv, la Dürer nu te uiți cu o privire artistică, ci îi arunci o ocheadă alchimică, fiindcă în el găsești o învățătură secretă pe care numai inițiații o intuiesc.
Cît de plauzibilă e maniera aceasta de a interpreta arta? La fel de plauzibilă ca ideea că arta unei epoci reprezintă expresia stilizată a tensiunilor ce au răbufnit în cursul ei. În ambele cazuri, esteticul reprezintă aparența sensibilă a unui mesaj extraestetic: divinul trecut în simbol, în primul caz, socialul trecut în plăsmuire artistică, în al doilea. Prima optică ține să dea artei un sens sacru, a doua o coboară la treapta unei defulări sociale. Ambele presupun o tendință căreia arta îi slujește, atît doar că cea dintîi cere o viziune augustă, o direcție de sus în jos, pe cînd cea de-a doua presupune un unghi terestru, o izbucnire de jos în sus. În ambele cazuri, autonomia esteticului e anulată, fiindcă busola după care judeci arta se află în afara ei. Numai că una e s-o înnobilezi prefăcînd-o în heraldica subtilă a unui verum occultum, a unui adevăr ocult de ordin divin, și alta e s-o prefaci în secreția sublimată a unui conflict meschin. E contrastul dintre două unghiuri vechi de cînd lumea: ochiul vulturului și genunchiul broaștei. Ce trăim azi sub avalanșa corectitudinii politice e apoteoza celei de-a doua optici.
Tocmai de aceea mania esoterică a afanisitului de Bogdan Mandache merită să fie lăudată. Nu e puțin lucru să crezi într-o tradiție secretă, pe care ignoranța colectivă a aruncat-o la fundul culturii, întrun beci întunecos ale cărui chei nu le au decît cunoscătorii de simboluri tainice. În arena ateistă în care ne ducem cu toții zilele, drojdia alchimică pe care o dospește Bogdan Mandache e o promisiune de resuscitare a poftei pentru sacru. Cu ce sorți de izbîndă, nu e cazul să ne întrebăm.
Sunt patru premise ce însuflețesc ochiul ezoteric al lui Bogdan Mandache. Prima face ca autorul să vadă lumea ca pe un scrin prevăzut cu o puzderie de sertare secrete, tot efortul fiind de a afla pe ce muchie de lemn trebuie să apeși pentru a le deschide pe rînd. Cine are pupilă alchimică ghicește muchia declanșatoare a prodigiului. Tapiseriile de la Muzeul Cluny sunt o asemenea muchie, tablourile lui Bosch o alta, și tot așa. A doua premisă este că, fără a face explicit deosebirea, Bogdan Mandache distinge răspicat între gust și fler, adică între facultatea de a percepe frumosul și facultatea de a resimți spiritul. Sunt intelectuali plini de gust care nu au pic de fler, numai că, pentru a sesiza tîlcul simbolurilor, flerul este o însușire obligatorie. Din păcate, frecvența lui în rîndul contemporanilor bate spre penurie cronică.
A treia premisă este că lucrurile evidente, clare ca lumina zilei, sunt nutreț pentru rumegatul plebei. Un mister, ca să aibă o înrîurire benignă, trebuie să se ferească de ochii prostimii, ceea ce înseamnă că un veritas abscondita (adevăr ascuns) nu e rezultatul unei voințe malefice care, ținîndu-l sub obroc, îi lipsește pe cei mulți de binefacerea lui, ci e chiar condiția protecției lui. Dacă l-ar ști toți, s-ar alege praful de el. E principiul lui margaritas ante porcos. Cine este ezoteric nu poate fi filantrop.
A patra e că o lume fără mistere ar fi ca un salon aseptic în care mizeria spiritului ar atinge proporții de ospiciu. E ce spuneam la început: în Mandache ghicim o sațietate cronică față de serbezimea unei lumi din care tainele, enigmele și arcanele par să fi fost cu totul eliminate. Numai că eliminarea e doar aparentă, de unde și aplombul autorului în încercarea de a ne convinge că, în valea aceasta a plîngerii ateiste, filonul tainei nu a fost epuizat.
Un volum al cărui public se alege din capul locului prin afinitate spontană. Cine are înclinație spre fermentul sensurilor răsucite, încolăcite ca șerpii în perioada lor de rut, va citi cartea cu plăcere. Cine nu, o va considera o colecție specioasă de gărgăuni hermetici, pe care numai o minte snopită de bătaia hieroglifelor o poate scrie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara